În vara anului 1944, primele loturi de români pășeau în ceea ce avea să devină un mormânt colectiv al demnității: lagărul Mănăstârca, o anexă a mănăstirii Oranki din inima Siberiei. Printre ei se afla un bărbat de 35 de ani, cu o minte șlefuită la facultățile de Teologie și Istorie din București. Dimitrie Bejan nu era doar un preot militar capturat pe frontul din Basarabia; era un martor al atrocității care avea să scrie una dintre cele mai șocante pagini de memorialistică din istoria României.
De la catedra din București la sârma ghimpată din Oranki
Născut la 26 octombrie 1909 în Hârlău, județul Iași, Dimitrie Bejan părea destinat unei cariere intelectuale liniștite. Absolvent de elită, preda deja la un liceu din Capitală când cel de-Al Doilea Război Mondial l-a chemat pe front. În 1943, soarta i se schimbă dramatic: este capturat de soldații sovietici în Basarabia.
Drumul l-a dus la Oranki, unde mănăstirea și schitul fuseseră prefăcute în lagăre. Complexul Mănăstârca era o fortăreață a suferinței: 10 hectare de teren îngrădite cu șapte rânduri de sârmă ghimpată și supravegheate din 12 „prepelece” (foișoare) de lemn. Paradoxal, acest loc fusese construit chiar de deținuți politici ruși, bărbați și femei, victime ale propriului regim.
Este esențial de notat ironia tragică pe care Bejan o subliniază implicit: transformarea spațiilor de rugăciune (mănăstiri) în spații de exterminare. Aceasta nu a fost o coincidență logistică, ci o tactică deliberată a regimului de a lovi în fundamentele spirituale ale prizonierilor, un detaliu des întâlnit în sistemul GULAG, dar rar descris cu atâta precizie teologică.
Cum a vânat șobolani în Siberia: „Purceii de lapte” din lagăr
Viața în Siberia era un calcul matematic al foamei. Sovieticii alimentau deținuții — români, nemți, unguri, italieni și spanioli — doar atât cât să nu moară instantaneu, menținându-i într-o stare de „cadavre vii” pe care vântul îi năucea la propriu.
Munca era împărțită cu o rigoare crudă:
- Vara: grădina de zarzavat, colhozuri și tăiatul lemnelor în pădure.
- Iarna: doar pădure, cărăușie și desfundatul drumurilor troienite, folosind sănii trase de câini.
- Privilegiații: „comunarzii”, cei care cedau propagandei comisariatului politic, primeau munci mai ușoare în interior și un supliment de hrană.
Pentru restul, singura proteină disponibilă era cea vânată. Seara, deținuții turnau apă în găurile șobolanilor și îi așteptau cu bâtele. „Jupuiți, aveau o grăsime fadă, gălbuie. Noi îi găseam tot atât de gustoși ca niște purcei de lapte”, mărturisea ulterior preotul în cartea sa, „Oranki: amintiri din captivitate”.
Mărturia lui Bejan despre consumul de șobolani se aliniază cu relatările din «Arhipelagul Gulag» al lui Aleksandr Soljenițîn sau scrierile lui Varlam Șalamov. Ceea ce aduce unic preotul român este descrierea acestui act nu ca pe o degradare, ci ca pe o ‘binecuvântare’ a supraviețuirii, o perspectivă rară de stoicism creștin extrem.
Paradoxul supraviețuirii: condamnat la moarte de ruși, judecat de români
În anul 1948, după cinci ani de chin, Dimitrie Bejan comite un act de curaj care îi pecetluiește soarta: susține public că Basarabia este pământ românesc. Sovieticii îl condamnă la moarte, dar preotul face o cerere neobișnuită: cere să fie transferat în România pentru a fi judecat în țara lui.
Spre surprinderea tuturor, rușii acceptă, trimițându-l acasă cu eticheta de „dușman al comunismului”. La plecare, colegii de suferință i-au lăsat o ultimă rugăminte, un urlet peste timp: „Măi, să spuneți Europei că ne înăbușim aici; murim, crăpăm de foame, și cât de bine-i aici… Mă, să spuneți Europei, iar vântul nopţii bate aspru dinspre Volga către Oka, purtând spre apus frânturi din gemetele înfometaţilor.”
15 ani de „călătorie” prin arhipelagul durerii din România
Întoarcerea în țară nu a însemnat libertate. Tribunalul Militar din București îl condamnă la închisoare pe viață. Timp de 15 ani, până la decretul de eliberare din 23 august 1964, Dimitrie Bejan a „vizitat” cele mai crunte locuri de detenție ale regimului:
- Jilava și Văcărești
- Aiud
- Canalul Dunăre-Marea Neagră
- Minele de la Cavnic
- Bărăgan și Răchitoasa
Traseul lui Bejan prin Jilava, Aiud și Canal nu este doar o listă de locații; este „itinerariul clasic” al exterminării elitei românești. Supraviețuirea lui în toate aceste puncte critice face din cazul său o anomalie statistică și o dovadă de rezistență biologică și spirituală ieșită din comun.
Chiar și după eliberare, libertatea i-a fost condiționată. A slujit cinci ani la o biserică din Iași, dar vocea sa a rămas prea periculoasă pentru sistem. Comuniștii i-au interzis ulterior să mai slujească și l-au ținut sub arest la domiciliu până la căderea regimului în 1989.
Dimitrie Bejan s-a stins la 21 septembrie 1995, lăsând în urmă nu doar o carte, ci o dovadă vie a faptului că spiritul uman nu poate fi închis între șapte rânduri de sârmă ghimpată. De la profesorul de liceu din București la martirul care a cerut să fie judecat de propriul popor, viața sa rămâne un reper pentru oricine caută să înțeleagă ce înseamnă, cu adevărat, să nu-ți trădezi neamul și credința, indiferent de cât de „gustos” ar părea compromisul.
