Horea, Cloşca şi Crişan: una dintre cele mai mari trădări din istoria românilor

Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a reprezentat cea mai importantă acțiune socială din secolul al XVIII-lea a românilor din Transilvania, majoritari din punct de vedere etnic, dar și ca statut social, fiind în mare parte țărani iobagi. Potrivit unor statistici austriece, din perioada 1784-1787, se remarcă că din cei 2.489.147 locuitori ai Transilvaniei, românii reprezentau 63,5%, maghiarii – 24,1% iar sașii și șvabii – 12,4%, conform Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”.

Cauzele care au dus la revolta condusă de Horea, Cloșca și Crișan

Cauzele care au condus la izbucnirea revoltei își au originile adânc înrădăcinate în istorie, dar au devenit vizibile odată cu trecerea în secolul al XVIII-lea, când administrația austriacă s-a instalat în centrul Transilvaniei. Dacă anterior locuitorii Munților Apuseni beneficiau de o serie de avantaje în privința serviciului militar și a obligațiilor în produse, situația s-a schimbat drastic în anul 1715, când zona a fost transformată într-un domeniu al statului, iar ritmul de aservire a acestora s-a intensificat.

Țăranii iobagi erau exploatați de două ori: mai întâi de către statul austriac și apoi de către nobilii maghiari, care continuau să dețină pământurile din regiune. Povara „slujbelor tot mai grele” – așa cum le descria Gheorghe Crișan, unul dintre conducătorii răscoalei – devenise insuportabilă în deceniile șapte și opt ale secolului. Printre aceste obligații apăsătoare se numărau creșterea numărului de zile de muncă la patru pe săptămână pentru iobagii care foloseau unelte și animale împrumutate, la trei zile pentru cei care aveau propriile animale și la două zile pentru jeleri.

Presiunea constrângerilor a devenit insuportabilă, determinând mulți țărani să fugă peste Carpați, în Țara Românească și Moldova. În consecință, împărăteasa Maria Terezia a dispus înființarea unei comisii de stat pentru a analiza și stopa fenomenul. Astfel, în anul 1769 a apărut „Certa puncta”, o ordonanță provizorie prin care Curtea de la Viena încerca reglementarea relațiilor dintre nobilii și șerbii din Transilvania, stabilind un program de muncă limitat la două zile pe săptămână. Totuși, nobilii au ignorat adesea aceste reglementări, continuând să-i împovăreze pe țărani.

Povara dărilor includea și alte obligații severe: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, transporturile forțate, cazarea funcționarilor care colectau birurile și încartiruirea militarilor. Nobilimea controla, de asemenea, vânatul, pescuitul și morăritul și își extinsese stăpânirea asupra pădurilor, pășunilor și multor terenuri agricole. Până și căsătoria iobagilor era posibilă doar cu aprobarea nobililor.

Pentru a calma tensiunile, Maria Terezia a emis un decret de toleranță pentru românii ortodocși și neuniți, permițând numirea unui episcop ortodox. Totuși, măsurile nu au avut efectul imediat așteptat. Fiul său, Iosif al II-lea, coregent la acea vreme, a vizitat Transilvania în repetate rânduri.

În prima vizită a lui Iosif al II-lea, din anul 1773, a primit în jur de 19.000 de petiții, iar în anul 1783, la cea de-a doua vizită, numărul acestora a crescut semnificativ. Iobagii români au trimis, de asemenea, delegații la Viena pentru a aduce la cunoștința Curții împărătești suferințele și abuzurile pe care le suportau. Horea (Nicola Ursu) din Albac a făcut patru călătorii la Viena, ultima dintre ele în aprilie 1784, când i-a prezentat din nou împăratului nedreptățile suferite de țăranii români din Transilvania.

Semnele unei revolte în Transilvania

Tensiunile care prefigurau izbucnirea revoltei în Transilvania au devenit tot mai evidente în perioada anilor 1780. Un incident notabil a avut loc la târgul din Câmpeni, pe 24 mai 1782, când localnicii, exasperați de abuzurile arendașilor armeni, au vărsat „buțile cu vin” ale acestora în semn de protest. Autoritățile au reacționat dur, obligându-i pe țărani să plătească despăgubiri și arestând 23 de moți, dintre care cinci au fost executați. Printre cei vizați de aceste represalii se număra și Horea, care avea să devină liderul răscoalei transilvănene.

Atmosfera revoltei s-a intensificat odată cu conscripția militară emisă la 31 ianuarie 1784 de către împăratul Iosif al II-lea (care a domnit între anii 1780-1790), prin care se anunța formarea unor noi regimente de grăniceri, oferind beneficii importante celor înrolați. Aceștia urmau să primească arme și să fie scutiți de muncile iobăgești, iar pământurile și casele pe care le foloseau ar fi intrat în proprietatea lor.

O asemenea ofertă a atras rapid un număr mare de iobagi, depășind cu mult așteptările autorităților. Centrele de înscriere au fost luate cu asalt, iar țăranii, dornici de libertate, nu mai ascultau de ordinele nobililor. În cele din urmă, la presiunea nobililor maghiari, care își vedeau privilegiile amenințate, guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, a anulat conscripția, provocând o și mai mare nemulțumire printre țărani și încurajându-i să acționeze.

Convins de bunele intenții ale „împăratului cel bun” Iosif al II-lea, la 28 octombrie 1784, la târgul de la Brad, Crișan (pe numele său Marcu Giurgiu) a chemat țăranii – în numele lui Horea – să se adune la Mesteacăn în duminica următoare, câte 4-5 oameni din fiecare sat sau chiar mai mulți, pentru a merge la Alba Iulia să se înscrie în regimentele de graniță și să primească arme.

Zona montană a Apusenilor, cu peisajul său accidentat și gospodării răsfirate, nu facilita adunările de acest tip, însă târgurile locale erau locuri propice pentru întâlniri și mobilizare, atrăgând un număr mare de țărani iobagi. Astfel, la 31 octombrie 1784, s-au strâns în jur de 500-600 de țărani la biserica din Mesteacăn, iar Crișan i-a încurajat să pornească spre Alba Iulia pentru a se pune în slujba împăratului. În fața lor, a ridicat o cruce aurită despre care spunea că Horea o primise de la împărat, ca simbol al împuternicirii sale de a-i conduce pe iobagi spre libertate – fie să rămână iobagi, fie să se elibereze prin noua conscripție.

Pentru a evita confruntările cu nobilii maghiari, țăranii au ocolit orașul Brad și, la 1 noiembrie, s-au oprit pentru noapte în satul Curechiu. Acolo, trupele de husari au încercat să-i oprească, atacându-i pe timp de noapte. Cu toate acestea, țăranii i-au învins și i-au dezarmat pe husari. În urma acestei victorii, Crișan a ridicat oficial steagul răscoalei. Printre conducători se aflau și Cloșca (Ion Oargă) din Cărpiniș și Ioan Horea, fiul lui Nicola Ursu.

Incidentul de la Curechiu a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors către Brad și, pe 3 noiembrie 1784, au atacat curtea nobiliară Kristyory din Crișcior.

În scurt timp, răscoala a cuprins întreaga zonă a Apusenilor, extinzându-se către Hunedoara, regiunile Sibiului, Clujului și Văii Mureșului și ajungând până în Maramureș. Țăranii, hotărâți să-și obțină drepturile, au atacat moșii și castele nobiliare, distrugându-le și pedepsind pe proprietarii acestora, care deseori erau batjocoriți și chiar uciși.

Programul politic și social al răscoalei

Pe măsură ce răscoala s-a extins, au început să se contureze obiectivele politice și sociale ale mișcării, exprimate de Horea în discursurile sale de la Blăjeni (4 octombrie) și Bucium (8 noiembrie), dar și în ultimatumul de la Deva. Pe 5 noiembrie 1784, răsculații au ajuns la marginea acestui oraș și, nereușind să-l cucerească, au adresat nobililor refugiați acolo un Ultimatum pe 11 noiembrie.

În acesta, Horea a inclus cerințe clare: „Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe.”

În esență, Horea își exprimă în limbajul vremii dorințele țăranilor: desființarea nobilimii, eliminarea iobăgiei și împărțirea pământurilor, impunerea unor taxe egale pentru toți, indiferent de statut, și eliberarea țăranilor arestați. Programul său cuprindea astfel și o dimensiune națională, prefigurând o „republică populară”, ca expresie a aspirațiilor de independență ale românilor din Transilvania.

Pentru aceste cerințe, presa europeană l-a supranumit „Rex Daciae” (Regele Daciei) și i-a atribuit aspirația de a reface vechea Dacie.

Reprimarea răscoalei şi trădarea românilor

La 12 noiembrie 1784, vestea despre revolta transilvăneană ajunsese la împăratul Iosif al II-lea, care, fiind în pragul unui conflict cu Olanda, a ordonat autorităților locale, inclusiv guvernatorului Samuel von Brukenthal și comandantului militar baronul Preiss, să restabilească ordinea cu orice preț.

În încercarea de a calma situația și de a câștiga timp, autoritățile au semnat armistiții temporare cu răsculații la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. Totuși, conflictele au continuat, iar răscoala s-a intensificat cu lupte sângeroase, cum au fost cele de la Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Remeți (29 noiembrie 1784), unde, de fiecare dată, țăranii au ieșit victorioși. Pe 7 decembrie 1784, însă, la Mihăileni, răsculații au fost înfrânți, iar Horea, în fața iernii aspre, le-a cerut oamenilor să se retragă acasă, cu speranța reluării luptei în primăvară.

Autoritățile au început imediat măsuri dure de prindere și pedepsire a liderilor. Granițele cu Țara Românească și Moldova au fost intens supravegheate pentru a preveni fuga acestora, iar guvernul din Viena a intervenit diplomatic la Constantinopol pentru a împiedica oferirea de azil răsculaților.

De asemenea, au fost promise recompense substanțiale pentru capturarea lui Horea, Cloșca și Crișan. În aceste condiții, la 27 decembrie 1784, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud și a țăranilor Ștefan Trif și Nuțu Matieș, alături de alți cinci săteni, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. Crișan a fost și el capturat pe 30 ianuarie 1785, tot în urma unei trădări, de această dată prin implicarea a nouă săteni din Cărpeniș, conduși de preoții ortodocși din sat, Popa Moise și Popa Moise cel Tânăr.

Ancheta și judecata

Horea, Cloșca și Crișan au fost închiși la Alba Iulia, iar din ordinul împăratului s-a instituit o comisie condusă de baronul Anton Iankovic pentru a investiga desfășurarea răscoalei și pentru a-i interoga pe cei trei lideri. Cloșca a fost primul care a fost interogat, răspunzând la 134 de întrebări pe parcursul a șapte zile, însă a oferit foarte puține detalii despre răscoală și a negat în mare parte implicarea sa.

Horea a fost chestionat începând cu 28 ianuarie 1785 și până pe 24 februarie, în total fiind supus la șapte interogatorii care cuprindeau 118 întrebări, la care a refuzat însă să răspundă. Crișan a fost interogat doar pe 2 și 5 februarie, oferind răspunsuri parțiale la 47 de întrebări.

Pentru toți trei erau pregătite pedepse exemplare, destinate să descurajeze orice altă încercare de revoltă în rândul țăranilor.

Despre condamnarea celor trei lideri, istoricul David Prodan oferă descrieri impresionante în lucrarea sa „Răscoala lui Horea”. Potrivit acestuia, începând cu 5 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost purtați sub escortă militară pe un itinerar lung, care trecea prin Vinț, Șibot, Binținți (azi Aurel Vlaicu), Orăștie, Deva, iar apoi de-a lungul malului drept al Mureșului prin localitățile Șoimuș, Rapolt, Bobâlna, Geoagiu, Inuri, Vurpăr și Alba Iulia – adică exact prin regiunile unde răscoala fusese cea mai intensă, pentru ca țăranii români să vadă că liderii lor au fost capturați.

Moartea lui Crișan și execuția lui Horea și Cloșca

Crișan, cunoscând soarta crudă care îl aștepta la finalul „judecății,” a ales să își ia viața în celula sa, în data de 13 februarie 1785, strangulându-se. Totuși, sentința pentru cadavrul său a fost pronunțată a doua zi, pe 14 februarie, dispunând ca trupul să-i fie târât până la locul de execuție, unde capul să-i fie tăiat și restul corpului să fie sfâșiat în patru bucăți.

Capul său a fost pus în țeapă la Cărpiniș, iar bucățile trupului au fost expuse pe roată: una la Abrud, alta la Brad, o parte inferioară la Bucium și ultima la Mihăileni, conform sentinței executate pe 16 februarie 1785.

Sentința în privința lui Horea și Cloșca a fost pronunțată pe 26 februarie 1785, aceștia fiind condamnați la moarte prin tragere pe roată. Trupurile lor, odată dezmembrate, urmau să fie expuse în diverse locuri din Munții Apuseni, ca exemplu și avertisment pentru cei ce ar mai fi încercat să se răscoale. Sentința lor se baza pe prevederile „Constitutio Criminalis Theresiana,” articolele 62 și 90, care pedepseau „tumulturile” și „tulburările.”

Execuția era una de o cruzime extremă: s-a interzis aplicarea „loviturii de grație”, astfel încât condamnații să moară în chinuri îndelungate. Sentința, publicată în aceeași zi, a fost citită în limbile maghiară, germană și română în fața unei mulțimi adunate în fața clădirii gărzii cetății Alba Iulia.

Autoritățile au pregătit execuția celor doi lideri ai răscoalei cu mare atenție. O mobilizare generală a avut loc, iar la 28 februarie 1785, la Alba Iulia, se aflau peste cinci mii de oameni. Locul execuției fusese stabilit pe un mic deal de la sud de cetate, spre Partoș, la ora opt și jumătate dimineața.

Horea și Cloșca au fost aduși separat, fiecare într-un car și însoțit de un preot ortodox. Escorta includea un escadron de husari din regimentul de Toscana, în ținută de paradă, trei sute de infanteriști din regimentul Orosz, alături de funcționari de stat (haiduci). Ajunși la locul execuției, aceștia au format un careu în jurul eșafodului, unde Friedrich Freiherr von Eckhard, membru al comisiei de anchetă, a citit sentința în fața mulțimii în cele trei limbi.

Execuția a fost realizată de călăul orașului Alba Iulia, Grancea Rokoczi, asistat de ucenici. Cloșca a fost primul supus supliciului.

Scene tulburătoare ale unei execuții crude

Execuția lui Cloșca a fost de o brutalitate care urmărea să transmită un mesaj puternic. Cei doi au fost legați la pământ în poziția unui X, cu membrele întinse, între care erau plasate bucăți de lemn. Călăul aplica lovituri cu o roată de execuție pe membre, fracturând oasele și provocând dureri cumplite.

Roata era una simplă de car, prevăzută cu o lamă metalică, și fiecare lovitură era aplicată la intervale de trei minute, pentru a prelungi chinul. Dacă deținutul leșina, era trezit cu apă rece, iar tortura continua. Lovitura de grație, aplicată în piept, aducea în cele din urmă sfârșitul.

Această descriere cutremurătoare, oferită de istoricul David Prodan în lucrarea sa „Răscoala lui Horea” (vol. II, pp. 486-489), relevă sacrificiul suprem îndurat de cei doi lideri.

Înainte de execuție, Horea și Cloșca au fost împărtășiți de preotul ortodox Nicolae Raț din Maierii Albei Iulii, cel care le-a scris și testamentele. Execuția lui Cloșca a durat aproape o oră, în care a primit douăzeci de lovituri de roată, înainte de a-și pierde viața. Pe durata acestei torturi, Horea a fost forțat să privească, fiind ținut de ajutoarele călăului. După moartea lui Cloșca, a fost rândul lui Horea. Execuția sa a fost mai scurtă, pentru că, după câteva lovituri aplicate picioarelor, la ordinul lui Eckhard, călăul i-a dat lovitura de grație mai repede, peste piept.

După moartea celor doi, inimile și intestinele lor au fost îngropate la locul execuției, iar restul trupurilor lor a fost dezmembrat și expus de autoritățile austriece în diverse locuri publice din satele transilvănene, pentru a descuraja noi acte de revoltă. Se spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost dusă la Țebea și îngropată sub Gorunul lui Horea, un simbol al luptei și sacrificiului său.

Consecințele răscoalei și moștenirea sa

După înfrângerea răscoalei, mulți dintre țăranii capturați au îndurat torturi crude din partea nobilimii maghiare, fără a avea parte de vreo judecată. Unii întemnițați au fost eliberați abia după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat o amnistie pentru participanții la răscoală.

Deși Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan nu a condus la eliminarea iobăgiei, aceasta a atras atenția autorităților imperiale asupra situației grele a țărănimii. Ca urmare, au fost emise câteva decrete cu scopul de a ameliora condițiile economice ale țăranilor. Totuși, efectele acestor măsuri au fost prea slabe pentru a produce o schimbare semnificativă, iar starea de iobăgie a continuat până la Revoluția din 1848.

Cu toate acestea, răscoala a avut un impact important asupra conștiinței naționale a românilor din Munții Apuseni, influențând evoluțiile viitoare și contribuind la succesul revoluției române din Transilvania din 1848 și, mai târziu, la Marea Unire din anul 1918.

Astăzi, în fața Porții a III-a a Cetății Alba Iulia, stă mărturie a acelor vremuri tragice obeliscul „Horea, Cloșca și Crișan”, un monument de 20 de metri înălțime. Inaugurat la 14 octombrie 1937, monumentul comemorează 150 de ani de la execuția liderilor răscoalei din anul 1785. Realizat în stil „Art Deco” de arhitectul Octavian Mihălțan și sculptorul Iosif Fekete, obeliscul este un omagiu durabil adus sacrificiului acestor eroi ai luptei pentru libertate.