Ibn Saud, omul care a transformat Arabia Saudită într-o putere mondială

Ibn Saud (născut în jurul anului 1880, la Riyadh, și stins din viață la 9 noiembrie 1953, în Al-Ṭāʾif) este figura monumentală care, în 1932, a făurit Regatul Arabiei Saudite, unificând ținuturile Najd și Hejaz după decenii de campanii militare neîntrerupte. Domnia sa, întinsă pe mai bine de jumătate de secol (1902-1953), a deschis porțile explorării petrolului, însă bogăția copleșitoare și modernizarea galopantă a țării sale abia prindeau contur în ultimii ani ai vieții sale.

Ibn Saud: renașterea puterii saudite la Riyadh

Deși dinastia Saud dominase o mare parte a Arabiei între anii 1780 și 1880, pe când Ibn Saud era doar un copil, familia sa fusese alungată de rivalii Rashīdī. Exilați și fără resurse, și-au găsit refugiul în Kuweit. De aici, în anul 1901, un tânăr Ibn Saud, în vârstă de doar 21 de ani, a pornit alături de 40 de credincioși într-o misiune aproape nebunească: recucerirea moștenirii familiei sale.

Ajunși la Riyadh, vechea capitală a familiei, Ibn Saud și un comando de 15 luptători s-au furișat în cetate sub vălul nopții de 15 ianuarie 1902. Guvernatorul Rashīdī, deși dormea în fortăreață, avea obiceiul de a ieși în fiecare dimineață la răsărit. Ibn Saud a pândit momentul perfect. Când guvernatorul a apărut, s-a năpustit cu oamenii săi, l-a ucis într-un asalt fulgerător și a capturat fortăreața. Această ispravă legendară a reaprins flacăra loialității în inimile vechilor susținători ai dinastiei. Oamenii s-au raliat în jurul acestui lider carismatic, iar în doi ani de raiduri și lupte, Ibn Saud a readus sub controlul său jumătate din Arabia centrală.

Ibn Rashīd a cerut sprijinul otomanilor, care au trimis trupe dotate cu artilerie modernă. În fața unei asemenea armate, Ibn Saud a suferit o înfrângere la Al-Bukayriyah (15 iunie 1904). Însă otomanii, neobișnuiți cu arșița verilor arabe, nu au putut consolida victoria și menține liniile de aprovizionare. În cele din urmă, forțele Rashīdī, sprijinite de otomani, au fost învinse decisiv în bătălia de la Rawḍat Mahannā (14 aprilie 1906). Ibn Rashīd a fost ucis, lăsându-i lui Ibn Saud un cap de pod strategic în regiunea Al-Qaṣīm. Anii ce au urmat, între 1907 și 1912, au fost marcați de confruntări sporadice, alimentate de natura schimbătoare a alianțelor tribale.^[sursa]

Ikhwān-ul și expansiunea celui de-al Treilea Stat Saudit

Relația profundă a dinastiei Saud cu mișcarea Wahhābi – o mișcare ce promova o renaștere religioasă în spiritul strămoșilor pioși (salaf) ai islamului – i-a oferit lui Ibn Saud ocazia de a crea o forță militară eliberată de loialitățile tribale volatile. În anul 1912, el i-a încurajat pe beduini să renunțe la viața nomadă și să se stabilească în așezări militare și agricole numite hijrah. Aceste comunități, cu populații variind de la 10 la 10.000 de suflete, ofereau nu doar locuințe, moschei și școli, ci și echipament agricol, instruire militară, arme și muniție.

Aici, beduinii erau îndrumați de învățători religioși, care îi cufundau în preceptele fundamentaliste ale reformatorului din secolul al XVIII-lea, Ibn ʿAbd al-Wahhāb. Până în anul 1918, acești oameni formaseră o frăție – Ikhwān – unită nu prin legături de sânge, ci prin devotament religios și disciplină. Aceștia alcătuiau acum armata de elită a lui Ibn Saud, gata de luptă.

În timpul Primului Război Mondial, Ibn Saud a încheiat un tratat cu britanicii (decembrie 1915), acceptând un statut de protectorat și angajându-se să lupte împotriva Rashīdīlor, susținuți de otomani. Deși primea arme și o subvenție lunară de 5.000 de lire sterline de la guvernul britanic (plată ce a continuat până în anul 1924), el a rămas în expectativă până în 1920, pretextând că ajutorul era insuficient. Apoi, între anii 1920 și 1922, a pornit un marș devastator împotriva Rashīdīlor, anihilându-le dinastia, dublându-și teritoriul și câștigând titlul de Sultan al Najdului.

Cucerirea Hejazului și confruntarea cu Ikhwān-ul

Stăpân peste Arabia centrală, Ibn Saud era acum presat de Ikhwān să continue expansiunea spre vest, în regiunea Hejaz, de-a lungul Mării Roșii. Acesta era domeniul lui Sharīf Hussein ibn Ali al Meccăi, care, în timpul războiului, devenise rege al Hejazului și, după prăbușirea Imperiului Otoman, se autoproclamase calif în 1924. Zelul Ikhwān-ului era de nestăvilit; aceștia ardeau de nerăbdare să elibereze locurile sfinte de la Mecca și Medina de sub controlul unui lider care nu le împărtășea interpretarea strictă a credinței.

Pe de altă parte, Ibn Saud se temea de o încercuire strategică din partea dinastiei rivale Hashemite: fiul lui Sharīf Hussein, Abdullah, devenise conducător al Transiordaniei, iar celălalt fiu, Faisal, rege al Irakului. Mai mult, expansiunea în Arabia adusese venituri modeste, în timp ce Hejazul promitea noi surse de bogăție: taxele de pelerinaj și vămile din portul Jeddah.

La mijlocul anilor ’20, Ibn Saud era la apogeul puterii. Personalitatea sa magnetică și farmecul extraordinar îi aduseseră devotamentul necondiționat al supușilor. Politician iscusit, a cultivat o relație strânsă cu liderii religioși, care i-au sprijinit mereu acțiunile. Bazându-se pe Ikhwān pentru a-și zdrobi rivalii, el îi trimitea în raiduri împotriva vecinilor, pentru ca apoi să telegrafieze britanicilor – ale căror interese imperiale erau în joc – că atacurile avuseseră loc împotriva voinței sale.

În anul 1924, Ikhwān-ul a cucerit Mecca. Apoi au asediat Jeddah și Medina, care s-au predat în 1925. La 8 ianuarie 1926, la Marea Moschee din Mecca, Ibn Saud a fost proclamat Rege al Hejazului, conducând de acum Najdul și Hejazul ca două entități separate.

În acest punct, însă, Ibn Saud nu mai avea rivali de cucerit, iar cei rămași se aflau sub protecția tratatelor cu Marea Britanie. Când le-a interzis războinicilor Ikhwān să mai organizeze raiduri, aceștia, dornici să-și răspândească viziunea asupra islamului, l-au acuzat de trădare, folosind împotriva lui chiar propriile sale cuvinte. În anul 1927, au invadat Irakul, sfidându-i poruncile. Au fost respinși de aviația britanică, dar autoritatea lui Ibn Saud asupra lor se erodase complet. Pe 29 martie 1929, în bătălia de la Sibilla, Ibn Saud a fost forțat să facă un gest dramatic: i-a zdrobit pe fanaticii Ikhwān, propria sa creație.

Unificarea și petrolul

Rebeliunea a marcat începutul unei noi ere. Sarcina lui Ibn Saud nu mai era expansiunea, ci consolidarea statului. La 23 septembrie 1932, a emis un decret prin care unifica domeniile sale, Najd și Hejaz, sub numele de Regatul Arabiei Saudite. Noul regat a primit recunoaștere internațională deplină, iar puterea a fost centralizată în mâinile Casei Saud, eliminând riscul separatismului.

Totuși, banii pentru dezvoltare lipseau. Veniturile, provenind din pelerinaje și taxe, se prăbușiseră din cauza Marii Crize Economice. Speranța a apărut în mai 1933, când Ibn Saud a semnat prima concesiune petrolieră cu o companie americană, Standard Oil of California (Chevron). Aurul negru a fost descoperit abia în martie 1938, iar izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a oprit aproape complet lucrările, lăsându-l pe Ibn Saud aproape fără fonduri.

Arabia Saudită a rămas neutră în război, iar la finalul acestuia, exploatarea petrolului a fost reluată cu vigoare. În anul 1944, a fost înființată Aramco (Arabian American Oil Company). Inițial, veniturile regatului erau modeste; până în 1950, Ibn Saud primise în total doar aproximativ 200.000 de dolari. În acel an, a obținut un nou acord, care obliga Aramco să plătească un impozit de 50% din profitul net operațional.

În ultimii ani ai vieții sale, regatul pe care îl clădise pe austeritate și pietate a fost inundat de un val de bogăție și extravaganță. La moartea sa, în anul 1953, se estimează că Ibn Saud primea aproximativ 2.500.000 de dolari pe săptămână (ajustând rata inflației, înseamnă în jur de 30 de milioane de dolari pe săptămână) – o transformare uluitoare pentru omul care, odinioară, părăsise exilul fără un ban.