IG Duca, prim-ministrul României care a sfârşit în mod tragic la Sinaia

Ion Gheorghe Duca, cunoscut mai bine ca IG Duca, a fost cel de-al 35-lea prim-ministru al României. A rămas un personaj cunoscut al istoriei poporului român, în ciuda faptului că a ocupat această funcţie doar o lună şi jumătate. Nu din cauza unor neînţelegeri de partid sau a unor probleme ale instituţiei pe care o conducea. Premierul a fost asasinat din cauza contextului politic tensionat al acelor vremuri.

Deşi detractorii săi i-au atribuit o origine străină, adevărul trebuie restabilit. Astfel, menţionăm faptul că IG Duca se trăgea dintr-o veche familie răzeşească, din jud. Tutova, o regiune interbelică aflată în regiunea istorică Moldova.

Anii de studiu

IG Duca s-a născut la Bucureşti, în data de 20 decembrie 1879. A fost fiul fostului director al Căilor Ferate şi fost rector al Şcolii Politehnice, un om care stătuse departe de frământările vieţii politice. Între anii 1885-1897 elevul Duca a urmat clasele primare și primele două de liceu în particular. Clasele a III-a și a IV-a de liceu le-a urmat la Liceul D. Cantemir iar cursul superior la Liceul Sf. Sava, acolo unde a fost coleg de clasa cu Gala Galaction şi Tudor Arghezi.

În luna iunie 1897, I.G. Duca a luat Bacalaureatul, iar din toamna aceluiași an a mers la Paris, unde a urmat cursurile universitare. Tânărul Duca a studiat cinci ani în capitala Franței. În trei ani și-a dat licența, iar în alți doi şi-a susţinut doctoratul în drept și științe politice, la Universitatea Sorbona, cu teza „Societățile cooperatiste în România”.

Revenit în țară, IG Duca a intrat în magistratură, ca judecător la ocolul de Vâlcea, județ de care își va lega mare parte din viață și activitate. Recomandat de premierul Ion I.C Brătianu ministrului de justiție Eugen Stănescu, acesta l-a întrebat unde anume ar dori să fie numit. La răspunsul lui Ducaː „Oriunde, dreptatea este la felǃ”, ministrul Stănescu, încântat, a afirmatː „Eșți o rară excepție în generația d-tale. Vei ajunge departeǃ”.

Intrarea lui IG Duca în politică

IG Duca a fost puţin timp magistrat. A intrat apoi în mişcarea bancară şi cooperatistă, pornită sub îndrumarea lui Spiru Haret, urmărind să ridice economia ţărănească. În această mişcare s-a făcut remarcat rapid, ajungând director general al Casei Centrale.

Candidând la alegerile generale din acea vreme, a demisionat din postul de director şi a intrat în Cameră la vârsta de 28 ani. Acolo s-a remarcat printr-un discurs magistral, rostit împotriva guvernului conservator, atrăgându-şi o replică usturătoare şi nedreaptă din partea lui Petre P. Carp: „Elevul Duca a făcut o admirabilă compoziție de retorică. Formă splendidă, gândire slabă”. Dar tocmai intervenţia pătimaşă a lui Carp a arătat că IG Duca avusese de fapt un real succes la tribună.

Un singur om s-a bucurat sincer de izbânda tânărului debutant. Acesta a fost Take Ionescu, care, felicitându-l, a adăugat cu oarecare melancolie: „Tinere, să dea Dumnezeu să ai mai puţini pizmuitori şi mai mult noroc decât mine!” Şi, în bună parte, urarea aceasta s-a împlinit. IG Duca a ajuns ministru al Instrucţiunii Publice la vârsta de 34 ani, în cabinetul din anul 1914 prezidat de Ionel Brătianu.

La ceremonia depunerii jurământului, regele Carol I s-a adresat astfel celui mai tânăr ministruː „Pe Duca îl cunosc încă de când era copil. Când el s-a născut, eu domneam de 15 ani. Cât de mult am îmbătrânit, dacă am azi miniștri care s-au născut pe când eu domneam de mult și pe care i-am cunoscut când erau copii mici”.

IG Duca era un bun orator

Oratoria lui IG Duca avea o notă de originalitate, care l-a clasat de la început în rândul marilor debateri parlamentari. Un glas metalic, mediu ca tonalitate, fără o prea mare gamă de inflexiuni. Fraza scurtă, precisă, lipsită de înflorituri, chiar atunci când utiliza – mai ales în întruniri publice – expresiuni bombastice. Impresiona memoria prodigioasă a faptelor, a oamenilor şi datelor. Aceasta îi îngăduia să dea întotdeauna replica promptă, tăioasă, elegantă însă.

Datorită acestei însuşiri n-a putut fi niciodată înfrânt sau derutat în lupta parlamentară. Evita ca nimeni altul digresiunile, care slăbesc atenţia auditorului şi teoriile savante, care plictisesc. Discursurile sale conţineau esenţialul unei probleme, din linia strictă a careia nu-l putea abate nicio întrerupere, nicio adversitate.

Gestul larg, fără exagerări teatrale. Debitul verbal, lipsit de tumultuozitate, curgea ritmic, într-o cadenţă aproape artistică. Dominându-se în permanenţă şi controlându-şi neîntrerupt cugetarea şi exprimarea ei verbală, rareori a utilizat IG Duca accente pătimaşe în cuvântările lui.

Avea darul de a portretiza oamenii şi situaţiile, cum n-a avut nici unul din oratorii noştri, nici înainte, nici după el. Caracterizările sale, în scris sau la tribună, au rămas unice prin forma clasică şi veridicul lor. Sesiza perspicace şi rapid defectele şi însuşirile adversarilor sau prietenilor şi descria cu exactitate, în tot complexul ei, conjunctura politică a momentului sau atmosfera reală a unei dezbateri parlamentare. De aici uşurinţa lui de orientare şi adaptare în orice împrejurare, oricât de dificilă.^[sursa]

Un om politic atipic

Viaţa personală a lui IG Duca se desfăşura într-un cadru simplu, de-o simplicitate exagerată, frizând aspectul sărăcăcios al studenţiei în lupta cu nevoile aspre ale începutului. Omul care fusese în repetate rânduri ministru – cel mai vechi ministru la un moment dat – locuia totuşi într-un apartament de o modestie rămasă legendară. Preţuia averea altora, dar, personal, dispreţuia banul şi n-avea stimă reală decât pentru cei muncitori şi talentaţi. Mai ales pentru cei dăruiţi cu talentul oratoric avea o adevărată slăbiciune. 

În calitate de ministru al Instrucțiunii și Cultelor a încercat să continue munca lui Spiru Haret, cu care colaborase anterior, pentru consolidarea învățământului românesc. Astfel, a crescut numărul școlilor primare de la sate și al școlilor normale și seminariilor de la orașe.

După război, Ionel Brătianu îi încredințează lui I. G. Duca Ministerul Agriculturii și Domeniilor, mandat pe care l-a deținut numai un an, dar în care a elaborat, printre altele, decretele de lege ce stabileau expropierea proprietăților rurale pentru cauze de utilitate națională, determinarea pământurilor cultivabile care urmau să fie expropriate și a condițiilor în care se va face acest lucru.

În anul 1922, Ion Gheorghe Duca a devenit ministru al Afacerilor Străine în guvernul lui Ion I.C. Brătianu. În cei patru ani de mandat la conducerea diplomației române, liberalul s-a concentrat pe întărirea relațiilor internaționale ale țării noastre și a alianțelor cu țările vecine, precum Mica înțelegere.

Duca a fost ministru de Externe într-o perioadă în care România trebuia să-și întărească poziția și noile granițe stabilite la 1 decembrie 1918 și să își promoveze interesele. Iar pentru asta era nevoie și de alianțe. Astfel, s-a axat pe consolidarea relației cu Polonia, în urma alianței încheiate în anul 1921, pe prietenia cu Franța, parafată printr-un tratat bilateral din anul 1926, dar și apropierea de Marea Britanie. Principiul după care IG Duca s-a ghidat în politica externă a fost neimplicarea în chestiunile interne ale altor țări.

IG Duca, prim-ministru

La vârsta de 51 de ani, Ion Gheorghe Duca a devenit preşedinte al Partidului Naţional Liberal, după moartea subită a lui Vintilă Brătianu. Prezenţa în fruntea istoricului partid a însemnat începutul erei de democratizare a vieţii interne a partidului liberal şi de regenerare a cadrelor. A reformat partidul, judeţ cu judeţ.

Cariera lui apărea ca fiind cea mai izbutită, liniară în evoluţia ei ascendentă, înscriindu-se în istoria noastră politică ca pilda vie a triumfului selecţiei elementelor elitei conducătoare pe temeiul democratic.

În noiembrie 1933, regele Carol al II-lea al României i-a cerut lui Duca să devină șeful guvernului ca prim-ministru până la alegerile din decembrie. Astfel, a fost numit prim-ministru în data de 14 noiembrie 1933, devenind cel de-al 35-lea prim-ministru al României.

În această funcție, Duca a încercat să anihileze organizația naționalistă de extremă dreaptă, Garda de Fier. A inițiat măsuri dure de represiune împotriva acesteia cu scopul de a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933. De asemenea, a luat măsuri pentru a permite emigrarea evreilor către România.

Un plan diabolic

Un plan diabolic a fost pus la cale de un grup de susţinători fanatici ai Gărzii. Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând „Nicadorii”, aşa cum era numit grupul de asasini. Şeful poliției, Gabriel Marinescu, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziție: „Ține nota la birou și n-o transmite mai departe”. Acest lucru se întâmpla în contextul în care Duca se poziţionase împotriva revenirii regelui Carol al II-lea în România. „Să mi se usuce dreapta dacă o voi întinde aventurieruluiǃ”, a spus Duca la revenirea lui Carol al II-lea în România, din anul 1930, după ce plecase în străinătate împreună cu amanta sa, Elena Lupescu.

În data de 10 decembrie 1933, IG Duca a scos în afara legii Garda de Fier.

În urma acestei decizii jandarmii au început să aresteze mii de legionari și s-au înregistrat câțiva morți din rândurile gardiștilor. Corneliu Zelea Codreanu s-a ascuns timp de trei luni.

Siguranța premierului I.G. Duca era pusă la îndoială, după cum se poate vedea din dosarele păstrate la Arhivele Statului. El primea în fiecare zi amenințări cu moartea. După ce şi-a pus semnătura pe acel document, Duca i-a mărturisit surorii sale: ”Mi-am semnat condamnarea la moarte!”.

Asasinarea lui IG Duca

În ziua de 29 decembrie 1933, imediat după alegeri, într-un mod cel puțin misterios, IG Duca a fost chemat la Sinaia pentru o întrevedere cu regele Carol al II-lea. A luat primul tren, fără să știe ca într-un vagon alăturat călătoreau legionarii care aveau misiunea să-l ucidă. După discuția de două ore cu regele, prim-ministrul trebuie să se întoarcă la București.

Legionarii se plimbaseră nestingheriţi, toată ziua, pe peronul gării din Sinaia fără ca cineva să-i legitimeze. Pe când se îndrepta spre vagonul guvernamental, în fața premierului a fost aruncată o petardă. Învăluit în fumul de pe peron și în panica momentului, legionarul Nicolae Constantinescu, unul dintre „Nicadori”, i-a pus mâna pe umăr și apoi i-a tras cinci gloanțe în ceafă. IG Duca a murit pe loc. Avea 54 de ani şi o carieră ce se anunţa a fi strălucită în faţă.

„Moartea lui IG Duca, omul cu mâinile delicate și pure și cu melancolia intimidată blajin a privirii, cinstit până la uitarea de sine, până la sărăcie și până la mizeria deghizată, să fie acum pentru intelectualitate un prilej de meditație și sinceritate, zadarnic râvnită în urma unui număr de 800.000 de alți morți ale căror giulgii au rămas neprimite.”, spunea Tudor Arghezi în data de 14 ianuarie 1934.

Sfârşitul tragic al premierului Duca avea să inaugureze un şir de morţi violente „la nivel înalt“ în istoria contemporană a României. Corneliu Z. Codreanu, în anul 1938, Armand Călinescu, un an mai târziu, precum şi alţi doi prim-miniştri, respectiv Gheorghe Argeşanu şi Nicolae Iorga, precum şi Virgil Madgearu, aveau să-i urmeze lui Duca, în următorii ani. Astfel, a fost începută o eră de violenţă şi o succesiune de asasinate şi execuţii, în pragul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Însă porţile Iadului abia atunci se deschiseseră.