În timp ce Iașul se pregătea de sărbătoare, iar puzderia de copii din mahalaua Țicăului pornea cu uratul pe ulițe, cel mai iubit povestitor al românilor își trăia ultima suflare într-o prăvălie întunecoasă. Era 31 decembrie 1889. Ion Creangă, omul care a transformat Humuleștiul în mit, se stingea la doar 52 de ani, lăsând în urmă o viață care a bătut orice ficțiune.
De la visul Smarandei la pușca de pe Golia
Născut la 1 martie 1837, Creangă a purtat cu el toată viața dorința mamei sale, Smaranda, de a-l vedea preot. Parcursul său a fost unul de sacrificiu: de la școala bisericii natale, la Școala catihetică din Fălticeni și, în final, la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Socola.
Timp de 12 ani, a slujit ca diacon sau dascăl, însă spiritul său rebel nu s-a putut adapta rigorilor clericale. Excluderea sa din rândurile clerului a venit după un incident care a făcut epocă: și-a părăsit soția și a tras cu pușca după ciorile care murdăreau Biserica Golia. A fost sfârșitul carierei de preot și începutul destinului de scriitor.
Umbra lui Eminescu și povara epilepsiei
Mutarea în „bojdeuca” din Țicău în anul 1873 și prietenia cu Mihai Eminescu au fost momentele de grație ale vieții sale. Sub îndemnul „Luceafărului”, Creangă a intrat în Junimea și a început să publice paginile nemuritoare ale „Amintirilor”. Însă moartea lui Eminescu, în iunie 1889, l-a devastat definitiv.
„Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară”, nota George Călinescu.
Odată cu durerea, s-a activat și moștenirea genetică de la mama sa: epilepsia. Crizele au devenit frecvente, doborându-l la pământ în casă, la școală sau chiar pe străzile orașului. Deși mergea la băile din Slănic pentru recuperare, refuzul de a slăbi și pasiunea pentru mâncare și băutură i-au șubrezit inima.
Calvarul birocratic: concedii cerute și refuzate
Documentele vremii dezvăluie un Ion Creangă hărțuit de boală și de administrație. În decembrie 1880, a cerut primul concediu, dar ministrul i l-a refuzat pentru că „nu anexase certificatul medical”.
Calvarul a continuat:
- 1883: Trei luni de concediu, fiind suplinit de un coleg și de elevii de la Școala Normală.
- 1884-1885: Concedii succesive de două și șase luni.
- 1886-1889: Creangă era deja într-un concediu permanent, fiind suplinit de A. Popovici.
Titu Maiorescu, observându-i declinul, scria cu o amărăciune rece în 1887: „Poate ar mai scrie și Creangă ceva, dar este bolnav… nu prea avem noroc cu oamenii noștri de talent”. Boala era atât de gravă încât, în ultimii trei ani, marele povestitor nu mai putea să țină penița în mână.
Ultima zi din viața lui Ion Creangă: strada Goliei 51
În ziua de 31 decembrie, o iarnă ploioasă și grea acoperise Iașul. La prânz, Creangă a mers la tutungeria fratelui său, Zahei, de pe strada Goliei. Era o prăvălie sumbră, cu o odăiță în fund ce dădea spre o curte insalubră.
Acolo, lovit de o criză de epilepsie și de apoplexie, Ion Creangă s-a prăbușit. Când trupul a fost dus la bojdeucă, martorii au fost frapați de aspectul său: fața îi era încă rumenă, iar gura întredeschisă de parcă moartea l-ar fi surprins în mijlocul unei fraze. Doar ochii scufundați aveau luciul ceros al sfârșitului.
„Vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii”, astfel a povestit George Călinescu episodul morţii unuia dintre cei mai iubiţi scriitori români.
„Ioane, nici acum nu ai stare!”
Nici măcar plecarea nu i-a fost liniștită. Primarul Vasile Pogor a oferit un loc de veci şi a fost întocmit un anunţ: „IOAN CREANGĂ – Profesor în vârstă de 52 de ani, după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie 1889. Înmormântarea va avea loc marţi, 2 ianuarie, ora unu precis la cimitirul Eternitatea“.
Din cauza invitațiilor trimise târziu și a vremii groaznice, la înmormântarea de la cimitirul Eternitatea, pe 2 ianuarie 1890, au ajuns puțini oameni. Printre ei, tânărul licențiat Nicolae Iorga, Artur Stavri și Eduard Gruber. Singura coroană din partea Junimii a fost cea a lui Nicu Gane, alături de cea a fiului său, Constantin, cu mesajul: „Voitorului meu de bine scump prieten și tată”.
Din cauza ghețușului, dricul nu a putut fi folosit. Sicriul, purtat pe umeri, a alunecat din mâinile unuia dintre purtători. Trupul lui Creangă a căzut și s-a rostogolit pe gheață, provocând un fior în mulțime. Poetul Ioan Păun Pincio a rostit atunci, într-o glumă amară care a rămas în istorie: „Ioane, nici acum nu ai stare!”.
În timp ce Iașul cernit își lua rămas bun, copiii mahalei se opreau la geamul bojdeucii lui Moș Creangă, sperând la acadelele de altădată. Dar geamul a rămas întunecat. Un mare nume trecuse în eternitate, dar omul Ion Creangă plecase așa cum trăise: într-o necontenită și zbuciumată mișcare.
