Dacă te-ai urca într-o mașină a timpului și ai ateriza în Dobrogea anului 1860, ai descoperi sate întregi de „arapi” musulmani, agricultori pricepuți veniți din Siria și nordul Africii. Dacă ai sări apoi în Bărăganul anului 1917, ai da peste mii de prizonieri africani și indieni care munceau pământul.
Aceasta nu este o istorie alternativă. Este istoria uitată și completă a României, o poveste despre minorități invizibile care ridică o întrebare incredibilă: de ce unii dintre acești străini și-au dorit să lupte și să moară pentru o țară care, teoretic, nu era a lor?
Satele secrete din dobrogea: avanpostul „arapilor”
Timp de peste 460 de ani, până în 1878, Dobrogea a fost un avanpost al Imperiului Otoman. Era un ținut sărăcăcios, dominat de sate pescărești, turme de oi și pirați care operau din Sulina. Așezările importante erau rare: Cernavodă, Tulcea cu bazarul său, Silistra (reședința pașei), Babadag, Medgidia și Mangalia.
Componența etnică era total diferită de cea de azi. Conform statisticilor lui Ion Ionescu de la Brad, din cele 15.764 de familii, 47,58% erau musulmani (turci, tătari, cerchezi), în timp ce românii reprezentau doar 23,19%. Când România a fost forțată să cedeze trei județe bogate din sudul Basarabiei în schimbul acestui ținut, reacția a fost viscerală.
„Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă“, scria ziarul conservator „Presa” în anul 1878.
Chiar și Mihai Eminescu, în paginile ziarului „Timpul”, critica vehement acest schimb, considerând Dobrogea o țară băltoasă, fără miză economică.
Povestea arabilor din Dobrogea: oloniștii veniți din deșert
În acest peisaj arid, un anume pașă Hasan a avut o idee. Pentru a dezvolta agricultura, a decis să populeze zona cu oameni recunoscuți pentru măiestria lor de a lucra pământul în condiții de secetă. Așa a adus 145 de familii de arabi, cel mai probabil veterani ai armatei otomane din garnizoana Arab Tabia de lângă Silistra, lăsați la vatră și răsplătiți cu pământ.
Acești coloniști, cu o culoare a pielii închisă, au fost așezați în cinci sate, inclusiv în localități cu nume sugestive precum Arab-Köi. Antropologul elvețian Eugène Pittard, vizitând zona în 1913, concluziona că aceștia erau originari din jurul Mării Roșii și prezentau influențe rasiale negroide, probabil din cauza comerțului cu sclavi din Africa.
Conform recensământului otoman din anul 1850, cei 145 de „arapi” reprezentau 0,9% din populația Dobrogei. Comunitățile lor, precum Dokuz Agaç (azi Măgura), au prosperat datorită cunoștințelor agricole avansate.
Soarta lor s-a schimbat însă dramatic după 1878. Confruntați cu noi granițe și o nouă administrație, mulți dintre acești arabi dobrogeni au ales să emigreze înapoi, spre inima Imperiului Otoman. Declinul a fost rapid: în anul 1915, același Eugène Pittard mai găsea doar 14 „arapi”, toți bărbați. Până în 1930, această comunitate unică dispăruse complet din peisajul românesc.
1917: africani și indieni în inima Bărăganului
Povestea se mută o jumătate de secol mai târziu, în timpul Primului Război Mondial. Muntenia și Oltenia se aflau sub ocupație germană. După pierderi uriașe pe Frontul de Vest, Franța și Anglia au mobilizat masiv trupe din colonii. Mulți dintre acești soldați afro-asiatici au căzut prizonieri.
Din cauza mortalității uriașe din lagărele germane de la Wünsdorf și Zossen, autoritățile au decis să-i transfere în România ocupată. Peste 3.000 de prizonieri din nord-vestul și centrul Africii, precum și din India, au fost aduși în „Coloniile agricole ale prizonierilor de război de culoare” pentru a munci pământul.
De la lagăr la omenie
Condițiile inițiale au fost brutale. Alexandru Marghiloman, prim-ministrul pro-german, nota că oamenii erau atât de slabi, „încât munca lor e inexistentă”. Însă, treptat, ceva s-a schimbat. Meniul prizonierilor, deși strict, era asigurat:
- Lucru ușor: 400g pâine, 100g carne, 250g mămăligă, 125g verdețuri;
- Lucru greu: 500g pâine, 180g carne sau 100g pastramă, 55g untură.
Mai important, au intrat în contact cu localnicii și au primit ajutor de la Crucea Roșie. Dumitru Seceleanu, proprietarul moșiei Mărculești, scria în memoriile sale că prizonierii erau îngrijiți de Crucea Roșie elvețiană, care le trimitea lunar cutii de 5kg cu alimente și rufe, de la care chiar și familia sa cumpăra produse rare precum zahăr sau cafea.
Momentul care definește această poveste este surprins tot în memoriile sale. Mărturia sa directă este dovada vie a unei istorii care depășește orice imaginație: „Este foarte interesant că în timpul când au început luptele cele mari de la Mărășești, acești prizonieri au venit la mine la moșie să mă cerceteze dacă e departe până la Mărășești și pe unde s-ar putea duce și ei acolo. Au fost însă îndemnați să nu se ducă și să-și vadă de treabă.”
Gândiți-vă la asta pentru o secundă. Prizonieri de război africani și indieni, aduși cu forța de armata germană pe pământ românesc, au fost atât de impresionați de umanitatea oamenilor de aici, încât au fost gata să evadeze și să se alăture Armatei Române în cea mai sângeroasă bătălie a sa.
Este o dovadă uluitoare de recunoștință și un testament al faptului că, dincolo de hărți, imperii și războaie, legăturile umane pot rescrie orice poveste. Istoria României nu este doar despre voievozi și bătălii cunoscute, ci și despre aceste capitole tăcute, care o fac cu atât mai bogată și mai universală.
