Istoria ștearsă din manuale: singurul moment când românii au avut un imperiu și au stăpânit Balcanii

În anul 1185, Constantinopolul a fost martorul unui eveniment care avea să schimbe ireversibil harta Europei de Sud-Est. Doi frați români din Balcani, Petru și Asan, s-au prezentat în fața Împăratului Bizantin Isaac al II-lea Angelos cu o solicitare aparent administrativă: o micșorare a taxelor și acordarea unui teritoriu (o toparhie) unde vlahii să beneficieze de autonomie.

Refuzul a fost brutal. Nu doar că au fost respinși cu dispreț, dar la ordinul unui demnitar imperial, unul dintre frați a primit o palmă peste față. Această umilință publică nu i-a frânt, ci a declanșat o reacție în lanț care a dus la prăbușirea autorității bizantine în regiune.

Cei doi frați au devenit arhitecții singurului imperiu românesc din istorie – Țaratul Vlaho-Bulgar – o forță care a dominat Balcanii timp de un secol, a sfidat marile puteri ale lumii și a întemeiat dinastia Asăneștilor.

Contextul istoric: cine erau „vlahii” înainte de revoltă?

Pentru a înțelege magnitudinea realizării Asăneștilor, trebuie să privim contextul demografic al secolului al XII-lea. Românii, cunoscuți în cronicile vremii ca „vlahi” sau „blachi”, nu erau o populație izolată.

Cronicarul maghiar Anonymus îi atestă locuind în voievodate pe tot teritoriul Transilvaniei și chiar în Pannonia. Alți vlahi trăiau în sudul Carpaților sub stăpânirea cumanilor, iar alții în Moldova, sub dominația pecenegilor. Însă o ramură puternică a acestui neam se afla la sud de Dunăre.

Acești vlahi sud-dunăreni erau păstori care dețineau teritorii întinse în zona Greciei, Macedoniei și Bulgariei, trăind într-un amalgam de populații alături de slavi și tracii romanizați. Nu erau străini de arta războiului. Cronicile bizantine și cele occidentale îi descriu ca mercenari și războinici pricepuți, folosiți adesea de imperiu.

Istoricul Petre P. Panaitescu subliniază experiența lor militară vastă anterioară răscoalei: „Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s-au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alteori, Vlahii din Balcani se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pecenegilor”.

Mai mult, în 1166, vlahii au participat ca un corp distinct în expediția împăratului Manoil Comnen împotriva ungurilor, trecând Carpații prin Muntenia.

Scânteia: o nuntă imperială plătită din buzunarul vlahilor

Criza a izbucnit pe fondul lăcomiei imperiale. În anul 1186, Împăratul Isaac al II-lea Angelos pregătea o nuntă fastuoasă cu fiica regelui Ungariei, Bela al III-lea. Pentru a acoperi costurile, a impus taxe suplimentare drastice, în special pe vite și oi, lovind direct în principala sursă de venit a vlahilor.

Istoricul Alexandru Madgearu susține că acțiunea lui Petru și Asan la Constantinopol nu a fost o simplă petiție, ci un ultimatum premeditat. Ei au speculat nemulțumirea populară pentru a cere recunoașterea autonomiei. „Nereușind, au provocat revolta”, arată Madgearu. Palma primită la curte a fost doar pretextul final pentru a se întoarce la Târnovo și a ridica armele.

Războiul psihologic: „Sfântul Dimitrie este cu noi”

Vlahii și bulgarii erau încă timorați de puterea colosală a Bizanțului. Pentru a mobiliza masele, Petru și Asan au recurs la o strategie psihologică genială, consemnată de cronicarul Nicetas Choniates.

Ei au construit rapid o biserică și au răspândit zvonul că Sfântul Dimitrie, protectorul Salonicului și al populațiilor balcanice, i-a părăsit pe greci și a venit să-i ajute pe răsculați. Au folosit chiar „profeți” care intrau în transă și strigau că Dumnezeu a hotărât libertatea vlahilor și bulgarilor.

„Convinşi de asemenea profeţi, neamul întreg ia armele”, scria Choniates.

Fanatismul religios indus a transformat o populație de păstori într-o armată redutabilă.

Nașterea Imperiului și Pantofii Roșii

Vlahii erau maeștri ai războiului de gherilă, experți în ambuscade, mânuirea toporului de luptă și trasul cu arcul. Sprijiniți de cavaleria cumană de la nord de Dunăre, au respins trei campanii militare organizate de Isaac Angelos.

În acest context, Petru, fratele cel mare, a făcut gestul suprem de sfidare: s-a proclamat împărat, punându-și pe cap coroana imperială și încălțând pantofii roșii – simbolul puterii rezervat exclusiv basileilor bizantini.

Noul imperiu controla un teritoriu vast:

• De la Marea Adriatică până la Marea Neagră;
• Teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Serbiei, Albaniei și Macedoniei;
• Zonele Munteniei și Olteniei de la nord de Dunăre.

După anul 1190, Țaratul Vlaho-Bulgar și-a câștigat independența totală. Armata bizantină a fost distrusă în munți, iar Împăratul Isaac Angelos a fost prins și mutilat. Însă succesul a adus și trădare: atât Petru, cât și Asan au căzut victime unor comploturi boierești, fiind asasinați rând pe rând.

Românii au avut un imperiu: Ioniță Caloian și apogeul puterii românești

La tron a urmat fratele cel mic, Ioniță Caloian (1197-1207), cel care a dat adevărata strălucire imperiului. Acesta a extins granițele cucerind porturile de la Marea Neagră și a căutat legitimitate internațională.

Pentru a fi recunoscut ca suveran, Ioniță s-a adresat Papei Inocențiu al III-lea, convertind întreaga țară la catolicism. În corespondența cu Vaticanul, el se intitula mândru „Împărat al Vlahilor și Bulgarilor”.

Momentul său de glorie militară a venit după anul 1204, când Cruciații au cucerit Constantinopolul și au fondat Imperiul Latin. Noul împărat latin, Balduin, i-a tratat pe vlahi cu aroganță, refuzând oferta de pace. Răspunsul lui Ioniță a fost devastator: în bătălia de la Adrianopole, armatele sale de români, bulgari și cumani au zdrobit cavalerii occidentali. Balduin a fost luat prizonier și a murit în captivitate în cetatea Târnovo.

Amurgul dinastiei

După moartea lui Ioniță Caloian (ucis tot printr-un complot în 1207), tronul a fost ocupat temporar de Boril, un cuman, dar dinastia a revenit prin Ioan Asan al II-lea (1218-1241). Deși imperiul a continuat să existe, elementul românesc a început să se dilueze.

Așa cum observă istoricul Petre P. Panaitescu, „În a doua generație, dinastia se bulgarizează, adică adoptă limba și felul de viață al majorității populației… imperiul nu se mai poate numi valaho-bulgar”. Revenirea la ortodoxie a accelerat asimilarea elementului vlah în masa slavă.

Moștenirea împăraților români: A Treia Romă

Deși influența etnică s-a estompat în timp, Asăneștii au lăsat în urmă o moștenire monumentală. Împărații vlahi au ridicat cetatea Târnovgrad, o capitală balcanică superbă, considerată de contemporani drept „A Treia Romă”.

Complexul era o demonstrație de forță și inginerie, întins pe mai multe coline strategice:

• Țareveț
• Trapezita
• Momina Krepost
• Sveta Gora

Străbătută de râul Iantra, cetatea ocupa o suprafață de 110.000 de metri pătrați, fiind protejată de ziduri înalte de peste 10 metri și cu o grosime de peste 3 metri.

Controversa istorică și adevărul documentelor

Astăzi, istorici din țările vecine, în special din Bulgaria, contestă uneori originea românească a Asăneștilor. Totuși, istoricii români, susținuți de surse primare incontestabile, demonstrează clar etnia lor.

Argumentele aduse de istoricul Petre P. Panaitescu în lucrarea „Români și bulgari” sunt decisive:

1. Cronicarul bizantin Nicetas Choniates specifică faptul că Petru și Asan sunt români.
2. Cronicarul francez Geoffroy de Villehardouin îl numește pe Ioniță Caloian „Jehan li Blac”, adică Ioan Valahul.
3. Documentele oficiale (scrisorile Țarului, corespondența Papală, cronicile germane) vorbesc despre vlahi și bulgari ca despre două popoare distincte, dar unite sub aceeași coroană.

Panaitescu încheie cu o logică imbatabilă: „Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o confuzie, ea nu poate fi așa de generală: dinastia Asăneștilor e numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi și germani, de Papă, de însuși împăratul Caloian”.

Aceasta este povestea reală a Asăneștilor: nu o notă de subsol, ci o pagină de aur în care vlahii au dictat istoria Europei.