Vorbea fluent 5 limbi, deprinsese engleza direct de la lorzi britanici și negocia, cu o naturalețe dezarmantă, secretele regilor Angliei sau ale dogilor Veneției. A fost spionul perfect între otomani și habsburgi, însă destinul i-a rezervat un final brutal, departe de palatele Europei, într-un sat din Moldova.
Aceasta nu este o scenă dintr-un scenariu de film, ci realitatea crudă a secolului al XVII-lea.
În acea perioadă, Principatele Române se aflau sub suzeranitate otomană, dar erau conduse de domni pământeni numiți de Sultan. Istoria Valahiei era marcată de lupte interne sângeroase între clanurile boierești pentru putere și influență, la care se adăugau desele incursiuni tătărești și otomane – pedepse pentru încercările de alianță cu polonezii sau habsburgii. Acest haos intern și dorința otomanilor de control au permis multor aventurieri și impostori să ajungă pe tron. Unul dintre aceștia a fost Gaspar Graziani, un individ misterios a cărui poveste a inspirat drama omonimă a lui Ioan Slavici.
Dar cum a ajuns un rătăcitor italian să viseze la planurile lui Mihai Viteazul și de ce visul lui s-a transformat într-un coșmar național?
Profilul unui rătăcitor cu origini controversate
Gaspar Graziani este, cu siguranță, un personaj de roman. Originea sa rămâne parțial o enigmă. Născut probabil în anul 1580, în Bihac (oraș din Bosnia-Herțegovina de astăzi, fostă posesiune a Republicii Venețiene), se presupune că era italian, deși unii susțin că era croat sau „jumătate italian-jumătate croat”.
Despre copilăria și adolescența sa nu se știe nimic. În tinerețe, apare ca un rătăcitor poliglot, considerat de unii „fără căpătâi”. Totuși, ceea ce l-a salvat a fost talentul său lingvistic și educația:
- Poliglot de elită: știa italiana, croata, germana și turca.
- Conexiunea britanică: a învățat engleza de la solii regelui Angliei, Sir Henry Wotton și Sir Dudley Carleton, călătorind ulterior chiar cu un sol englez la Constantinopol.
Datorită acestor abilități și carismei sale, a intrat în serviciile mai multor state. A devenit interpret al misiunilor diplomatice englezești la Înalta Poartă, trimis al Marelui Duce de Toscana, Cosimo al II-lea, la Sultan, dar și reprezentant al viceregelui Spaniei din Neapole în Imperiul Otoman. A fost inclusiv servitor al dogilor Veneției. Până la 40 de ani, Graziani se plimbase deja prin aproape toată Europa și Imperiul Otoman.
Un intrigant de meserie: „Cameleonul” care a jucat la două capete
Ceea ce l-a ridicat pe Graziani și i-a deschis calea spre onoruri nu a fost doar calitatea de interpret și om educat, ci intrigile. Era un maestru al înșelăciunii, știind să intre pe sub pielea oricui și să schimbe tabăra la nevoie.
A reușit să lege prietenii la curtea otomană, probabil dezvăluind secrete ale misiunilor diplomatice occidentale, ajungând astfel din simplu tălmaci, dragoman. În același timp, juca rolul de agent dublu:
- Spionaj industrial: se prefăcea supus al Sultanului oferind informații despre statele creștine, în timp ce spiona pentru habsburgi.
- Negociatorul (1614-1618): a fost principalul negociator otoman cu Imperiul Habsburgic, furnizând informații secrete ambelor părți.
- Filiera Catolică: fiind catolic, a negociat îmbunătățirea statutului bisericii catolice în teritoriile ungurești ocupate de turci, atrăgându-și simpatia Papei Paul al V-lea.
- Războiul de 30 de ani: a interceptat scrisorile rebelilor cehi către Sultan și le-a predat habsburgilor.
Sultanul, neștiind de jocul dublu, l-a recompensat oferindu-i posesiunile Naxos și Paros din Marea Egee.
De la rătăcitor la Domnitor: marea păcăleală
Sătul probabil de viața periculoasă de spion dublu și de pribegie, Gaspar Graziani a început să aspire la mărire. S-a gândit să pună mâna pe unul dintre principatele românești.
Folosindu-se de relațiile sale din Imperiul Otoman și de obișnuita mită, a ajuns domnitor al Moldovei la începutul anului 1619, în locul lui Radu Mihnea. Sultanul îl considera un supus de nădejde, având două obiective clare pentru el:
- Să stăvilească orice ofensivă poloneză.
- Să deschidă un drum pentru trupele otomane prin Moldova, peste Nistru.
Pentru a fi acceptat, Gaspar Graziani a trecut la ortodoxie. Dar, odată ajuns pe tron, și-a dat arama pe față.
Visul Unirii și realitatea dezastrului
Imediat ce s-a văzut domnitor, a început să viseze la planurile lui Mihai Viteazul. S-a întors împotriva otomanilor, aliindu-se cu polonezii și habsburgii, sperând să cucerească Transilvania și Valahia pentru a le uni în același stat.
Pe plan intern, însă, a făcut ravagii. Rupt total de realitățile moldovenești, a provocat o criză majoră:
- Revolta răzeșilor: când răzeșii orheieni s-au răsculat, Gaspar Graziani nu s-a complicat cu diplomația, ci a înecat revolta în sânge.
- Ura boierilor: era mereu înconjurat de o gardă de 500 de mercenari și nu era văzut cu ochi buni de elitele locale.
Miron Costin deplângea situația țării cu celebra remarcă: „Domniile neştiutoare şi lacome sunt pricina peirii tale”.
Deznodământul de la Țuțora: apusul unui aventurier
Sultanul a aflat de tratatul de alianță încheiat de Graziani cu hatmanul polonez Zolkiewski și a reacționat imediat. A trimis un corp de armată după trădător, condus de Skender Bei de Caramania, comandantul teritoriilor dunărene, secondat de contingente tătărăști.
Bătălia decisivă a avut loc la Țuțora (astăzi în județul Iași). Armata poloneză, ajutată de trupele moldovenești ale lui Gaspar Graziani și de cazaci, a fost înfrântă de turci și tătari.
Văzând că planul i-a eșuat și fiind urât de țărani și boieri deopotrivă, Gaspar Graziani a recurs la ultima soluție: fuga. A părăsit câmpul de luptă odată cu apusul soarelui, încercând să ajungă prin Transilvania în Europa Occidentală.
Nu a mai apucat. A fost prins și decapitat de doi boieri moldoveni. Așa s-a încheiat domnia scurtă a lui Gaspar Graziani, o aventură de un an care i-a adus sfârșitul.
