Longyearbyen, orașul în care nu ai voie să mori: de ce sunt interzise înmormântările în cel mai nordic oraș al lumii

În vastitatea înghețată a Arcticii norvegiene, pe insula Spitsbergen din arhipelagul Svalbard, se agață de existență Longyearbyen – cea mai nordică așezare umană permanentă cu peste 1000 de locuitori. Este un loc al extremelor, învăluit într-o aură aproape mitică, faimos pentru o regulă nescrisă, dar respectată cu strictețe: aici, într-un mod cât se poate de oficial, moartea nu-și găsește ultimul refugiu în pământ.

Longyearbyen, orașul în care nu ai voie să mori

Deși sună ca o legendă urbană arctică, realitatea este ancorată într-o necesitate impusă de natură: înmormântările sunt, practic, interzise aici de peste șapte decenii. Vinovat este permafrostul, stratul de sol permanent înghețat care domină peisajul. Acest pământ de gheață, care nu se dezgheață niciodată complet, împiedică procesul natural de descompunere a corpurilor.

O realizare sumbră a venit odată cu îngrijorarea că virusuri vechi, precum cel al gripei spaniole care a lovit insula la începutul secolului XX și ale cărui victime au fost înhumate în cimitirul local, ar putea supraviețui în cadavrele conservate de ger. Această temere, legată de riscul sanitar, a dus la decizia autorităților, în jurul anului 1950, de a opri înhumările în micul cimitir al orașului.^[sursa]

Ce se întâmplă dacă o persoană este pe moarte?

Ce se întâmplă, așadar, când cineva se apropie de sfârșitul vieții în acest avanpost arctic? Sistemul este pragmatic și direct: persoanele grav bolnave sau aflate în stadiu terminal sunt, de regulă, transportate pe continent, în spitale din Norvegia, pentru a primi îngrijirile paleative necesare în ultimele clipe. În mod similar, dacă decesul survine pe insulă, corpul neînsuflețit este transferat în altă parte – de obicei, în localitatea de origine a persoanei – pentru procedurile funerare, fie înhumare, fie incinerare (urna cu cenușă putând fi, în anumite condiții, depusă ulterior în cimitirul din Longyearbyen).

Însă particularitatea legată de moarte este doar una dintre regulile neobișnuite ale unui mod de viață dictat de condiții extreme. Longyearbyen nu dispune de facilități complexe pentru îngrijirea pe termen lung a vârstnicilor, astfel că rezidenții care ajung la o vârstă înaintată și necesită asistență medicală constantă se mută, în general, pe continent.

Mai mult decât atât, prezența pisicilor este strict interzisă pe insulă, o măsură de precauție menită să protejeze populațiile vulnerabile de păsări arctice și pentru a preveni răspândirea unor boli precum rabia, transmisibilă prin vulpile polare. Iar ieșirea din perimetrul localității impune o vigilență și o precauție vitală: purtarea unei arme de foc pentru autoapărare este obligatorie. Urșii polari, stăpânii de drept ai acestor tărâmuri înghețate, sunt o prezență constantă, iar întâlnirile neașteptate pot fi extrem de periculoase.

Longyearbyen este, fără îndoială, un avanpost al civilizației într-unul dintre cele mai izolate și neprietenoase medii de pe Pământ. Temperaturile iarna pot plonja frecvent sub -30°C, uneori atingând și -40°C.

Timp de patru luni, între sfârșitul lui octombrie și mijlocul lui februarie, Soarele nu răsare deloc, cufundând așezarea într-o noapte polară neîntreruptă, luminată doar de lună, stele și, uneori, de dansul aurorei boreale. Vara, în schimb, soarele de la miezul nopții strălucește fără încetare timp de alte patru luni, din aprilie până în august, ștergând granița dintre zi și noapte. Longyearbyen rămâne astfel o destinație fascinantă și profund neconvențională, un loc unde ritmul vieții este dictat nu de convenții sociale obișnuite, ci de forța implacabilă a naturii arctice – un tărâm unde până și odihna veșnică trebuie să respecte regulile gheții.