Lucius Cornelius Sulla, dictatorul sângeros care a distrus Republica Romană

Lucius Cornelius Sulla a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sângeroasă a însemnat sfârşitul Republicii Romane.

Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii. Avea reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu.^[1]

Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei”, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfârşitul.

Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a pătruns târziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescenţă şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a acestora”.

Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Sursa averii

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea când a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 de ani.

În 107 î.Hr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptând sub comanda consulului Gaius Marius.

Cu aproape 20 de ani mai vârstnic decât Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Hr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi având perspective sclipitoare.

Ajunsă în acest punct, totuşi, cariera lui a înregistrat o stagnare. Sulla a revenit pe câmpul de luptă şi şi-a câştigat reputaţia de general sclipitor abia când a izbucnit Războiul Social din 91–88 î.Hr., în care Roma s-a confruntat cu o revoltă masivă a aliaţilor săi italieni, până atunci loiali.

Contribuind la înfrângerea insurgenţei, el a dovedit o combinaţie de simţ militar şi brutalitate sălbatică, ce avea să devină marca sa distinctivă.

Avansarea în carieră

Revenind la Roma în triumf, Sulla a devenit consul în anul 88 î.Hr. – cel mai înalt grad pentru funcţiile alese în cadrul Republicii. Şi-a asigurat de asemenea o comandă militară postconsulară extrem de profitabilă, luptând într-o campanie din răsărit, împotriva regelui Mitridate din Pont.

Deşi îmbătrânise, Marius a rămas deosebit de ambiţios. A socotit că el ar fi trebuit să fie numit comandant în zona de răsărit. Astfel, cât Sulla a lipsit din Roma, Marius a profitat de prilej pentru a-i determina pe aliaţii săi politici să îi încredinţeze lui funcţia lui Sulla.

Însă Marius îşi apreciase greşit rivalul. Posibilitatea de a pierde ceea ce obţinuse cu mari eforturi şi într-un timp atât de îndelungat l-a făcut pe Sulla să fie extrem de hotărât să-şi înfrângă duşmanii folosind orice mijloace posibile.

Greşeala lui Marius

Avea sub comanda sa şase legiuni – aproximativ 30 000 de oameni. A făcut un pas scandalos şi fără precedent, acela de a porni în marş împotriva Romei, declanşând primul război civil.

Marius a fost înfrânt şi a fugit în Africa. Sulla şi-a etichetat duşmanii drept „inamici ai statului” şi şi-a reluat funcţiile pierdute. În afară de aceasta, răspunsul lui a fost uimitor de moderat.

A introdus diferite reforme, iar apoi, în 87 î.Hr., a plecat spre est, unde a obţinut victorii importante împotriva lui Mitridate şi a zdrobit o revoltă în Grecia.

În timpul asediului Atenei, a ordonat distrugerea crângurilor în care Platon şi Aristotel reflectaseră asupra condiţiei umane. Când, în cele din urmă, oraşul s-a predat, Sulla le-a dat soldaţilor săi frâu liber să jefuiască şi să ucidă după bunul lor plac.

Cu toate acestea, Sulla era din nou contestat la Roma. Profitând încă o dată de absenţa rivalului său, Marius revenise şi devenise consul – pentru a şaptea oară.

A declarat nelegale toate legile date de Sulla şi l-a exilat de la Roma. În 82 î.Hr., Sulla s-a întors în capitala republicii – din nou în fruntea unei armate – şi de data aceasta răzbunarea lui nu a cunoscut limite.

Lucius Cornelius Sulla devine dictator

Marius murise în 86 î.Hr., când deţinea funcţia de consul, însă aliaţii lui politici şi membrii familiei sale au fost vânaţi fără milă. După ce şi-a distrus rivalii, la începutul anului 81 î.Hr. Sulla a fost numit dictator de Senatul înspăimântat. La scurt timp lista persoanelor „proscrise” a apărut în forumul central al Romei.

Toţi proscrişii au fost condamnaţi la moarte, executaţi, iar proprietăţile lor, jefuite. În decurs de câteva luni au fost ucişi 10 000 de oameni. La un moment dat, Sulla s-a adresat membrilor timoraţi ai Senatului. În acelaşi timp, dintr-o clădire alăturată se auzeau ţipetele deţinuţilor torturaţi şi ucişi. Malurile Tibrului erau pline de cadavre, iar clădirile publice gemeau de capete retezate.

În mijlocul acelui masacru, Sulla a încercat să refacă integritatea Republicii Romane, la a cărei dezintegrare contribuise chiar el. Descriindu-se drept „apărător al Constituţiei”, a introdus noi legi pentru a restabili puterea Senatului şi a funcţionarilor aleşi.

După ce şi-a distrus duşmanii şi a încheiat reformele constituţionale, în 79 î.Hr., Sulla s-a retras cu ostentaţie din viaţa publică. Departe de a fi salvat Republica, Sulla pregătise terenul pentru prăbuşirea ei. Puterea, precizase el, nu era a politicienilor, ci a generalilor. Iar puterea supremă se afla în mâna omului care putea folosi forţa militară cu cea mai nemiloasă brutalitate.

Cu sălbăticia lui dezlănţuită, Lucius Cornelius Sulla a deschis calea pe care aveau să meargă împăraţii romani.