În apele înghețate ale Mării Baltice, în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, o navă destinată plăcerii s-a transformat într-un mormânt de fier pentru mii de suflete. Aceasta este cronica scufundării vasului „Wilhelm Gustloff” – un dezastru maritim care, prin proporțiile sale, a eclipsat faima sumbră a Titanicului, orchestrat de un submarin sovietic sub comanda unui căpitan de origine română.
La 30 ianuarie 1945, portul Gotenhafen era martorul unei disperări mute. Pe fondul avansării inexorabile a Armatei Roșii, „Operațiunea Hannibal” – cea mai mare evacuare navală din istorie – încerca să salveze trupele germane și civilii din Prusia de Est. În centrul acestei operațiuni se afla colosul „Wilhelm Gustloff”, o navă care, în acea noapte fatidică, purta la bord nu doar un echipaj militar, ci și speranțele a mii de refugiați.
Istoria navei „Wilhelm Gustloff” este marcată de ironie și transformări dramatice. Construită la Șantierul Naval Blohm & Voss din Hamburg și lansată la apă în 1937 – același loc de naștere al navei-școală românești Mircea – nava a fost concepută inițial ca un vas de croazieră pentru organizația nazistă „Forță prin Bucurie” (Kraft durch Freude).
Destinul său onomastic a fost la fel de turbulent. Proiectată să poarte numele „Adolf Hitler”, nava a fost în cele din urmă botezată „Wilhelm Gustloff”, în memoria liderului ramurii elvețiene a Partidului Național Socialist, asasinat în anul 1936.
Odată cu izbucnirea războiului, luxul punților sale a fost rechiziționat de Marina Germană. Până în anul 1940, a servit ca navă-spital, vopsită în alb cu o dungă verde distinctivă. Însă, pe măsură ce conflictul s-a intensificat, echipamentul medical a fost înlăturat, iar nava a îmbrăcat griul standard al camuflajului naval, servind ca bază pentru divizia de submarine. Printr-o stranie premoniție cinematografică, „Wilhelm Gustloff” servise chiar ca figurant în producția germană a unui film despre naufragiul Titanicului, în timp ce nava „SS Cap Arcona” juca rolul principal.
Matematica dezastrului: 9.400 de victime
În noaptea de 30 ianuarie, nava era supraaglomerată. Heinz Schön, un supraviețuitor care și-a dedicat decenii din viață cercetării acestei tragedii, a compilat o statistică cutremurătoare a sufletelor de la bord.
Dintr-un total estimat de 10.582 de persoane, încărcătura umană includea:
- 8.956 de civili (dintre care se estimează că 5.000 erau copii);
- 918 ofițeri și personal al diviziei de submarine;
- 373 de femei din personalul auxiliar naval;
- 162 de soldați răniți;
- 173 membri ai echipajului.
Destinul lor s-a intersectat fatal cu submarinul sovietic S-13. Torpilele lansate au trimis colosul pe fundul Mării Baltice, luând cu el aproximativ 9.400 de vieți. Această cifră plasează scufundarea vasului „Wilhelm Gustloff” pe primul loc în istoria neagră a dezastrelor maritime provocate de scufundarea unei singure nave, depășind cu mult pierderile de pe Titanic.
Vânătorul: Aleksandr Marinesko
Comandantul care a ordonat atacul, Aleksandr Marinesko, este o figură complexă a istoriei navale. Fiu al unui maistru militar marinar român, Ion Marinescu, și al unei ucrainence, Marinesko a devenit, prin această acțiune, protagonistul unei controverse istorice și erou al Uniunii Sovietice.
Deși gestul său a dus la o tragedie umanitară imensă, în contextul războiului, Marinesko a fost decorat inițial cu Ordinul Steagul Roșu. Recunoașterea deplină a venit însă postum. În anul 1990, i s-a decernat titlul de Erou al URSS.
Astăzi, memoria sa este păstrată prin numeroase monumente și toponime în fostul spațiu sovietic:
- În Kronstadt, o placă de marmură marchează casa în care a locuit.
- În Odesa, o stradă și Școala de marină (care îi poartă numele) îi onorează memoria.
- În Kaliningrad, statuia dedicată submariniștilor îl înfățișează pe Marinesko la bordul navei sale, iar faleza orașului îi poartă numele.
- O navă de marfă și Muzeul forțelor navale submarine din Sankt Petersburg au fost, de asemenea, botezate în onoarea sa.
Figura sa legendară a transces rigoarea istorică, inspirând filme precum „Să uitați de întoarcere” (1985) și „Primul după Dumnezeu” (2005), fiind menționat chiar și în opera laureatului Nobel, Günter Grass, „În mers de rac” (tradus uneori ca „Drumul sângelui”).
Scara Tragediei
S-13: Factorul Românesc
Comandat de Aleksandr Marinesko (fiu de marinar român). Atacul a fost decisiv, dar controversat.
Scufundarea navei „Wilhelm Gustloff” rămâne un punct de referință sumbru într-o listă a hecatombelor maritime, multe dintre ele petrecute în violența celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată cum arată clasamentul celor mai devastatoare pierderi de vieți omenești pe mare:
- Wilhelm Gustloff (Germania) – 1945: 9.343 morți
- Goya (Germania) – 1945: 6.700 morți
- Armenia (URSS) – 1941: 6.000 morți
- Cap Arcona (Germania) – 1945: 6.000 morți
- Navă chinezească (neidentificată) – 1948 (explozie): 6.000 morți
- Zyunyo Maru (Japonia) – 1944: 5.620 morți
- Toyama Maru (Japonia) – 1944: 5.400 morți
- Ryusei Maru (Japonia) – 1944: 4.998 morți
- Doña Paz (Filipine) – 1987 (timp de pace): 4.341 morți
- General Steuben (Germania) – 1945: 3.900 morți
Această ierarhie a durerii ne reamintește că, dincolo de strategiile militare și de hărțile generalilor, războiul naval a purtat un cost uman imens, adesea plătit de civili prinși în capcana istoriei.
