În Imperiul Bizantin, cel mai periculos loc din lume nu era pe câmpul de luptă, ci în propria familie. Ambiția pentru tronul de la Constantinopol a transformat palatele în scene ale unor drame sângeroase, guvernate de o regulă nescrisă, dar absolută: pentru a conduce, trebuia să fii fizic „întreg”. Această condiție a dat naștere unei industrii a mutilării politice, o formă de cruzime calculată care, în mod paradoxal, era adesea preferată execuției.
Un tron fără reguli, o singură condiție
Spre deosebire de monarhiile vest-europene, Bizanțul nu a avut niciodată o lege clară a succesiunii. Oricine putea deveni împărat, cu două excepții: monahii și eunucii. Dar, mai presus de orice, exista o cerință fundamentală: integritatea fizică. Împăratul era considerat locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, o reflexie a perfecțiunii divine. Un defect vizibil, o cicatrice desfigurantă sau, mai rău, orbirea, te descalifica automat.
Această realitate a creat un climat de paranoia constantă. Istoria bizantină, în special între secolele VII și IX, este o succesiune amețitoare de lovituri de stat. Din 25 de împărați în această perioadă, 15 au fost uzurpatori. Prima grijă a oricărui nou suveran nu era să guverneze, ci să se asigure că nimeni altcineva nu mai poate pretinde tronul.
Cum își eliminau rivalii pentru a ajunge pe tron
Pentru a-și securiza puterea, împărații aveau la dispoziție un întreg arsenal de metode. Deși orbirea era cea mai frecventă, cronicile menționează și alte forme de mutilare, precum rinokopia (tăierea nasului), castrarea sau tăierea membrelor.
Pe lângă aceste metode brutale, existau și alternative mai „subtile”. Un rival putea fi exilat pe o insulă îndepărtată sau, cel mai eficient, putea fi forțat să intre în monahism. Odată devenit călugăr, orice pretenție la tron era anulată.
„Chirurgia” puterii: orbirea, metoda preferată
Orbirea a devenit cea mai populară formă de mutilare politică. Motivele erau atât simbolice, cât și profund practice. Un împărat orb nu putea conduce o armată în luptă, nu se putea apăra de comploturi și, simbolic, nu mai putea fi „Lumina lumii” pentru supușii săi. Era o moarte civilă, o eliminare din viața publică mai eficientă decât asasinatul, care risca să creeze martiri și să incite la răzbunare.
Cronicarul Mihail Psellos scrie că împăratul Constantin al VIII-lea își orbea oponenții „chiar și pentru cea mai mică bănuială”, considerând această pedeapsă mai blândă decât moartea.
După ce a fost orbit de propriul său frate, împăratul Isaac al II-lea Angelos, notează cronicarul Nikita Choniates, era atât de neajutorat încât avea nevoie de cineva care să-l conducă de mână. Cu toate acestea, Isaac încă spera că, „asemenea șarpelui care năpârlește”, într-o zi își va freca ochii și vederea îi va reveni.
Un arsenal al cruzimii
Metodele de orbire dezvăluie o brutalitate greu de imaginat, adaptată în funcție de uneltele călăului și de gradul de „milă” pe care dorea să-l arate. Cronicile vremii descriu un adevărat arsenal:
- Prin înjunghiere: globul ocular era pur și simplu scos sau distrus cu un pumnal de fier încins. În lipsa acestuia, se folosea orice obiect ascuțit. Cronicarul George Kedrenos menționează folosirea unor picioare de cort, Pachymeres scrie despre stâlpi ascuțiți dintr-un gard, iar Ana Comnena despre un candelabru.
- Prin ardere: o metodă mai lentă și chinuitoare implica apropierea de ochi a unui instrument de metal înroșit, care ardea treptat vederea. Uneori, călăii mai miloși ardeau doar pleoapele, lăsând globul ocular intact, o greșeală care a dus la noi tentative de uzurpare.
- Prin opărire: turnarea unui lichid clocotit (apă, oțet sau ulei) direct în ochi era o altă tehnică. Astfel a fost orbit Andronic Paleologul și fiul său, Ioan, care era doar un bebeluș, din ordinul propriului bunic.
Cronicarul Mihail Psellos ne oferă un detaliu revelator despre spontaneitatea acestor acte. Acesta relatează cum uzurpatorul bulgar Petru Deleanos a fost orbit de aliatul său, Alousianos, care mai întâi i-a tăiat nasul cu un cuțit de bucătărie, sugerând o decizie luată pe loc, într-un moment de furie și trădare.
Studii de caz: destine frânte pentru putere
Istoria Bizanțului este plină de exemple concrete. La începutul secolului al IX-lea, Bardanes Turcul, un general influent, s-a revoltat împotriva împăratului Nichifor I. Revolta sa a eșuat, iar Bardanes a fost prins și orbit, fiind astfel scos definitiv din jocul puterii.
Un alt caz dramatic este cel al lui Mihail al V-lea Kalaphates (1042). După ce a îndrăznit să o exileze pe mama sa adoptivă, împărăteasa Zoe, populația Constantinopolului s-a revoltat. Prins și refugiat într-o mănăstire, Mihail a fost arestat. Deși era deja monah, furia poporului a cerut o pedeapsă exemplară: a fost orbit și castrat, murind la scurt timp după.
Când cruzimea dădea greș
Nu toate mutilările aveau succes. Ana Comnena, prințesă și istoric, descrie cum orbirea mercenarului franc Urselius a fost simulată. În timp ce călăii se prefăceau că-i aplică sentința, Urselius se zbătea și urla de durere, păcălindu-i pe toți.
Pe de altă parte, brutalitatea execuției ducea adesea la moarte. Călăii, în graba lor, vătămau fața, pleoapele și sprâncenele, provocând infecții fatale sau sângerări care nu mai puteau fi oprite. Astfel, o pedeapsă menită să evite vărsarea de sânge se transforma, ironic, într-o execuție lentă și dureroasă.
În final, această practică definește esența puterii în Bizanț: un joc periculos, fără reguli scrise, în care supraviețuirea nu depindea de dreptul la tron, ci de capacitatea de a vedea, la propriu, lovitura venind.
