Michelangelo Buonarroti, geniul Renaşterii: cum a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi artişti ai lumii

Michelangelo Buonarroti, pe numel său complet Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, s-a născut pe 6 martie 1475, în Caprese, o mică localitate din Toscana, Italia. A fost cel de-al doilea dintre cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera, o familie cu vechi rădăcini nobiliare.

La puțin timp după nașterea sa, familia s-a mutat la Florența. Mama sa a murit pe când Michelangelo avea doar șase ani, lăsând un gol adânc în viața copilului. Crescut în principal de o doică, Michelangelo a resimțit din plin lipsa căldurii părintești, ceea ce i-a marcat viața cu o profundă tristețe, o tendință spre izolare și o oarecare neîncredere în oameni.

Încă din copilărie, Michelangelo și-a manifestat talentul artistic. Fascinat de frescele din bisericile din apropierea locuinței, încerca să le reproducă în stil propriu. Primele sale studii au avut loc la școala lui Francesco Galeota din Urbino, unde a învățat gramatica și limba latină. Aici l-a cunoscut pe colegul său, Francesco Granacci, un tânăr deja avansat în pictură, care avea să aibă o influență semnificativă asupra carierei artistice a lui Michelangelo.

La vârsta de 13 ani, Michelangelo a devenit ucenicul pictorului florentin Domenico Ghirlandaio. Datorită recomandării acestuia, tânărul artist a avut ocazia să se mute la curtea lui Lorenzo de’ Medici, conducătorul Republicii Florentine și unul dintre cei mai importanți patroni ai artelor. Aici, Michelangelo a studiat sculptura sub îndrumarea renumitului Bertoldo di Giovanni și a avut acces la cercurile elitei intelectuale și artistice ale vremii.

Michelangelo Buonarroti a studiat anatomia

Cu permisiunea Bisericii Catolice, Michelangelo Buonarroti a primit și accesul necesar pentru a studia anatomia pe cadavre – un moment definitoriu în cariera sa, care, însă, i-a afectat sănătatea. În perioada Renașterii, descoperirile științifice și progresul în înțelegerea corpului uman au contestat vechile dogme filosofice, iar pentru Michelangelo, fascinația pentru complexitatea anatomiei umane s-a transformat într-o obsesie artistică, influențându-i opera până la cele mai fine detalii.

De acum înainte, stilul lui Michelangelo va începe să prindă contur distinctiv, fiind marcat de o precizie excepțională în redarea personajelor și de un lirism intens, imprimat „eroilor” creațiilor sale.

La doar 16 ani, Michelangelo Buonarroti a realizat două sculpturi remarcabile, Bătălia centaurilor și Madona pe trepte, opere ce ilustrează imensul său talent încă din tinerețe.

Reflectând asupra acestor începuturi, artistul nota în jurnalul său: „Încă de la vârsta de 16 ani, mintea mea era un câmp de luptă: dragostea pentru frumusețea păgână, nuditatea masculină, în contradicție cu credința mea. O polaritate de teme și de forme… o latură spirituală, cealaltă pământească.”

În anul 1498, Michelangelo a mers la Roma, acolo unde a studiat intens statuile clasice și ruinele antice romane. Aici a creat prima sa sculptură de mari dimensiuni, Statuia lui Bachus, o lucrare care i-a consolidat reputația.^[sursa]

Acuzaţii de furt

Până să împlinească 25 de ani, Michelangelo a dăltuit una dintre cele mai mari capodopere ale Renașterii italiene, Pieta, înfățișând-o pe Fecioara Maria cu trupul neînsuflețit al lui Iisus în brațe. Realizată din marmură de Carrara, această sculptură iconică se află și astăzi în Bazilica Sfântul Petru din Vatican.

Pe măsură ce faima sa creștea, Michelangelo s-a confruntat cu invidii și acuzații de plagiat. Un zvon susținea că Pieta ar fi opera sculptorului Christoforo Solari. Determinat să-și apere paternitatea operei, Michelangelo a cioplit, în mod unic pentru întreaga sa carieră, inscripția: „Michel Angelus Bonarotus Florent Facibat” („Michelangelo Buonarroti, florentinul, a făcut asta”).

Revenirea lui Michelangelo Buonarroti la Florenţa

Revenit la Florența în anul 1501, Michelangelo a început lucrul la statuia David, un simbol al eroismului biblic, sculptat dintr-un bloc de marmură albă de Carrara. Această lucrare monumentală, având o înălțime totală de 5,17 metri, a fost amplasată în anul 1504 în fața clădirii Palazzo Vecchio din Piazza della Signoria, devenind un simbol al Florenței. În 1873, statuia a fost mutată la Galleria dell’Accademia, unde poate fi admirată și astăzi.

În aceeași perioadă, Michelangelo a lucrat și la o pictură murală pentru Palazzo Vecchio, o realizare ce i-a deschis drumul spre noi provocări artistice în domeniul picturii murale.

În anul 1503, artistul și-a făcut debutul în poezie – creații ce aveau să fie apreciate abia după moartea sa, dezvăluind o altă fațetă a geniului său.

Între anii 1504 și 1507, Leonardo da Vinci desfășura propriile experimente, explorând anatomia creierului, inclusiv structura sistemului ventricular – un domeniu ce atrăgea și fascina mințile renascentiste ale vremii.

Capela Sixtină

În anul 1508, Papa Iulius al II-lea i-a cerut lui Michelangelo să picteze plafonul Capelei Sixtine – capela palatului papal din Vatican, una dintre cele mai de preț comori artistice ale Europei. Construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului Papei Sixtus al IV-lea, capela și-a primit numele în onoarea acestuia.

Realizarea lucrării a durat patru ani (1508–1512). Deși inițial Michelangelo prevăzuse un plafon simplu, cu cei 12 Apostoli pe un fundal de cer albastru presărat cu stele aurii, viziunea finală s-a extins spectaculos, incluzând peste 300 de personaje pe o suprafață de circa 500 de metri pătrați. Artistul a realizat singur această monumentală capodoperă, stând întins ore în șir pe schele, renunțând pe rând la toți ucenicii săi. În toamna anului 1512, plafonul Capelei Sixtine era în sfârșit terminat și dezvăluit în toată splendoarea sa.

După acest efort istovitor, sănătatea lui Michelangelo s-a șubrezit, iar artistul s-a îndreptat spre arhitectură, găsind în această disciplină o activitate mai puțin solicitantă fizic.

Un alt proiect emoționant a fost schița mormântului tânărului Cecchino de’ Bracci, nepotul lui Luigi del Riccio, prietenul său devotat. Michelangelo a creat nu doar schița monumentului, ci și cincizeci de epitafuri în versuri, oferind astfel un omagiu profund tânărului dispărut.

În anul 1534, Michelangelo a părăsit Florența definitiv, copleșit de disputele cu apropiații săi și de ostilitatea ducesei Alessandro de Medici. Așa cum s-a observat de-a lungul vieții sale, Michelangelo avea un caracter dificil: era intransigent, taciturn, iritabil și mândru. Trăsăturile sale l-au făcut adesea un om nesociabil, nepăsător la statutul celor din jur, fie că erau autorități de rang înalt sau proprii săi ucenici.

În această atmosferă, s-a născut și rivalitatea sa cu Leonardo da Vinci, celălalt titan al Renașterii italiene, cu 20 de ani mai în vârstă decât el, dar la fel de influent.

Stabilirea la Roma

Odată stabilit la Roma, Michelangelo a fost primit cu brațele deschise de Papa Clement al VII-lea, iar în anul 1535, Papa Paul al III-lea i-a propus un nou proiect monumental: decorarea peretelui de est al Capelei Sixtine, deasupra altarului, având ca temă Judecata de Apoi. Lucrarea, realizată în șase ani, a fost dezvăluită pe 31 octombrie 1541, ca fiind cea mai mare pictură din lume. Scenele au provocat însă controverse, iar nuditatea personajelor a fost considerată de unii drept o blasfemie.

Prin toate acestea, Michelangelo și-a consolidat statutul de geniu artistic, dar și reputația de figură controversată și intransigentă, caracterizată de o intensitate unică, care a continuat să marcheze arta renascentistă.

În ciuda caracterului său dificil, în 1538, Michelangelo a cunoscut-o pe poeta Vittoria Colonna, cu care a legat o prietenie profundă și durabilă. În semn de admirație pentru această prezență luminoasă din viața sa, artistul i-a dedicat peste 300 de poeme și sonete, o parte importantă a operei sale literare.

În anul 1546, cu sprijinul prietenului său Luigi del Riccio, Michelangelo și-a pus în ordine culegerile de poezii, lăsând o altă moștenire valoroasă pe lângă creațiile sale artistice.

Trei ani mai târziu, în anul 1549, Papa l-a numit „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, preluând lucrările începute de Bramante. Până la sfârșitul vieții, Michelangelo Buonarroti s-a concentrat tot mai mult pe arhitectură, contribuind la proiectele majore ale Romei: a finalizat palatul Farnese, a elaborat planurile pentru amenajarea pieței Capitoliului și a conceput cupola Bazilicii Sfântul Petru, o emblemă a geniului său arhitectural.^[sursa]

După moartea Vittoriei Colonna și a lui Luigi del Riccio, ultimele sale zile au fost dominate de singurătate. În săptămânile finale ale vieții, artistul lucra adesea noaptea, la lumina lumânării, la ultima sa sculptură, Pieta Rondanini.

Pe parcursul vieții, Michelangelo Buonarroti a trăit în melancolie și izolare. Nu s-a căsătorit, nu a avut copii și, deși era bogat, a dus o viață austeră, aproape monahală. „Eu stau aici cu o mare neliniște în suflet și un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel și nici nu-mi doresc să am”, i-a scris unui frate. Lucra zile întregi fără odihnă, ignorând mesele și somnul, iar forța sa de muncă neobosită și geniul i-au adus supranumele de „Il Divino” (Divinul).

Înainte de a pleca dintre cei vii, Michelangelo a lăsat un testament simplu: „Las sufletul meu Domnului, trupul – pământului și toate bunurile materiale – rudelor celor mai apropiate.”

Michelangelo Buonarroti a murit pe 18 februarie 1564, la aproape 89 de ani, în locuința sa din Roma. Conform dorinței sale, corpul său a fost dus la Florența, acolo unde a fost înmormântat într-o criptă din biserica Santa Croce.