În agitația din centrul Bucureștiului, la poalele Dealului Patriarhiei, stă un om de bronz pe care mii de oameni îl ignoră în fiecare zi. Nu e un voievod celebru, nici un poet național. Chipul său sever, uitat de timp, aparține lui Barbu Catargiu. Și totuși, povestea lui este actul de naștere violent al politicii românești.
Acum mai bine de 160 de ani, acest om a fost redus la tăcere cu două gloanțe, în timpul mandatului său de prim-ministru. A fost prima crimă politică din istoria statului modern român, iar misterul ei nu a fost elucidat niciodată pe deplin. Pentru a înțelege culisele puterii de azi, trebuie să ne întoarcem acolo, la crima care a fondat un tipar tragic.
Cine a fost, de fapt, Barbu Catargiu?
Născut în anul 1807 într-o veche și influentă familie boierească, Barbu Catargiu era un aristocrat în adevăratul sens al cuvântului. Descendent direct din Constantin Brâncoveanu și fiu al marelui vornic Ștefan Catargiu, educația sa a fost desăvârșită la Paris, unde a studiat dreptul, filosofia și economia politică.
Spre deosebire de tinerii revoluționari de la 1848, Barbu Catargiu era un conservator convins. Credea în ordine, în ierarhie și în apărarea privilegiilor marilor proprietari de pământ. Calitățile sale oratorice și cultura vastă l-au transformat rapid în liderul incontestabil al grupării conservatoare, un adversar redutabil pentru reformiștii care îl înconjurau pe noul domnitor, Alexandru Ioan Cuza.
Primul premier al României: un conservator în vremuri de reformă
La 15 februarie 1862, după recunoașterea Unirii de către Marile Puteri, Cuza a fost nevoit să facă o mișcare strategică. L-a numit pe Barbu Catargiu în fruntea primului guvern unic al României. Nu din simpatie, ci pentru că acesta controla majoritatea în Adunarea Legislativă. Era o alianță fragilă între un domnitor reformator și un prim-ministru care se opunea vehement schimbării.
Conflictul a explodat pe tema legii agrare. Cuza dorea împroprietărirea țăranilor, în timp ce Catargiu a propus o lege care proteja interesele boierimii. Tensiunea a atins punctul culminant. Opoziția liberală, condusă de Mihail Kogălniceanu, a început să organizeze demonstrații, iar atmosfera politică a devenit irespirabilă.
În ziua morții sale, pe 20 iunie 1862, Catargiu a rostit în Parlament cuvinte care au sunat ca o profeție: „Voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei; voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării.”
Cronica unei morți anunțate
Câteva ore mai târziu, în aceeași seară, profeția s-a împlinit. La ieșirea din sediul Adunării de pe Dealul Mitropoliei, Catargiu s-a urcat în trăsura deschisă a Prefectului Poliției, colonelul Nicolae Bibescu.
În momentul în care trăsura a ajuns sub turnul clopotniței, întunericul a fost sfâșiat de două împușcături. Un glonț l-a lovit pe Barbu Catargiu direct în cap, ucigându-l pe loc. Al doilea a șuierat pe lângă urechea prefectului. Asasinul s-a făcut nevăzut în haosul creat. Primul premier al României zăcea fără viață, la doar 54 de ani, după numai patru luni de guvernare, după cum arată academicianul Alex Lepădatu în cartea „Mărturii şi precizări nouă cu privire la sfârşitul lui Barbu Catargiu”.
Un mister care dăinuie: cine a tras?
Ancheta a fost o farsă. A fost identificat un prezumtiv asasin, un anume Gheorghe Bogati, dar acesta nu a fost niciodată judecat. Dimpotrivă, sursele vremii spun că s-a îmbogățit subit după crimă și a primit chiar o funcție publică.
Bănuielile au planat asupra tuturor:
- Prefectul Nicolae Bibescu, care a scăpat nefiresc de ușor și a condus ancheta defectuos;
- Opoziția liberală, care avea cel mai mult de câștigat de pe urma dispariției lui Catargiu;
- Chiar și domnitorul Cuza, care era blocat în planurile sale de reformă de un prim-ministru încăpățânat.
Adevărul nu a fost stabilit niciodată. Asasinatul a rămas o rană deschisă, un act fondator al violenței politice din România, al cărui mister persistă până azi.
Dovada care a supraviețuit: statuia
Și totuși, un martor al acelei zile a supraviețuit. Statuia sa, operă a artistului italian Raffaello Romanelli, a fost ridicată chiar lângă locul crimei. A trecut prin istorie cu o soartă la fel de agitată: în anul 1985, regimul comunist a mutat-o într-un „cimitir de statui” în spatele Casei Scânteii. A fost recuperată abia în anul 2000 și amplasată în micul rond unde stă și astăzi.
Data viitoare când treceți prin zonă, opriți-vă o clipă. Priviți-l pe acest om de bronz. El nu este doar un boier de secol XIX. Este dovada fizică a primei crime politice din istoria noastră modernă și un memento tăcut că lupta pentru putere în România a fost, încă de la început, una pe viață și pe moarte.
