În urmă cu 170 de ani, istoria României se schimba radical: robii țigani de pe moșiile boierești, mănăstirești și domnești erau, în sfârșit, eliberați. Însă acest act de justiție venea după secole de obidă și abuzuri crunte, exercitate deopotrivă de stăpâni laici și bisericești. Din păcate, eliberarea nu a adus cu sine și o viață mai bună, ci a marcat începutul unei noi ere de marginalizare.
Rădăcini misterioase: din Punjab în Imperiul Bizantin
Originea romilor rămâne un subiect de dezbatere intensă, fără o unanimitate de opinii. Lingviștii indică nordul Indiei, regiunea Punjab, ca loc de baștină. Se presupune că au părăsit această zonă în secolul al XII-lea, devenind nomazi fie din cauza invaziilor, fie a unor cataclisme.
Traseul lor către Europa a trecut prin Armenia către Imperiul Bizantin, unde sunt atestați în secolul al XIII-lea. Patriarhul Gregorios II Kyprios menționa taxele împovărătoare impuse acestora, fapt ce i-ar fi gonit spre Bulgaria și Serbia (unde apar în documente la 1348 și 1378).
În Bizanț, erau numiți „egipteni” sau „athinganos” (de unde provine termenul „țigan”), însemnând „de neatins”. Această denumire are două ipoteze: fie o categorie paria, de jos, fie o referire la convingeri religioase care le interziceau contactul fizic cu străinii. Deși nu erau războinici, erau maeștri în prelucrarea metalelor și a lemnului, talente care, paradoxal, i-au făcut ținte perfecte pentru exploatare.
Cum au ajuns romii în Principate?
Există mai multe teorii despre sosirea lor pe teritoriul românesc:
- Ipoteza asiatică: aduși în Oltenia și Muntenia de triburile de pecenegi și cumani.
- Ipoteza otomană: aduși ca robi din Imperiul Otoman și dăruiți mănăstirilor din Balcani închinate Patriarhiei de la Constantinopol.
- Ipoteza balcanică (cea mai plauzibilă): importați ca robi din Bulgaria și Serbia de voievozii români.
În Valahia, primul document datează din anul 1385, când Dan I dăruiește Mănăstirii Tismana 40 de sate de țigani. În Moldova, aceștia ajung mai târziu, în secolul al XV-lea. Ștefan cel Mare a adus peste 17.000 de robi din Valahia, ca „pradă de război”, dăruindu-i inițial mănăstirilor.
Ierarhia robiei: Vătrași vs. Nomazi
Nu toți robii aveau aceeași soartă. Pe domeniile boierești, romii erau împărțiți clar:
- Vătrașii: cei mai exploatați, aflați permanent la cheremul stăpânului ca fierari, potcovari, geambași sau servitori. Femeile erau ținute de boieroice ca slujnice, fiind considerate un „bun exotic”.
- Nomazii: rudari, aurari, băieși, ursari sau lingurari. Aceștia se puteau deplasa, aveau oarecare autonomie și erau conduși de un jude.
„Îi vând și îi ucid ca pe niște vite”
Statutul de rob în Evul Mediu românesc era unul de sclavie absolută. Fără protecție juridică, robul putea fi bătut sau ucis după bunul plac al stăpânului. Trăiau generații întregi în bordeie mizere și nu se puteau căsători fără voie.
„Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluţi. După plac, îi vând şi-i ucid ca pe nişte vite”, nota contele d’Antraigues. Un alt călător francez din secolul al XVIII-lea îi descria ca pe „turme de fiinţe… puse pe aceeaşi treaptă cu vitele de povară”.
Mihail Kogălniceanu evoca imagini de coșmar: oameni cu lanțuri la mâini și zgarde metalice la gât, pedepsiți prin înfometare, atârnare deasupra focului sau aruncați dezbrăcați în apă înghețată.
Abuzurile ecleziastice și „haremurile” mănăstirești
O realitate cruntă era exploatarea sexuală a femeilor rome. Radu Rosetti documentează cum trupul roabei era privit ca „carne pentru plăcere” de către stăpâni și, în mod odios, de către unii egumeni ai mănăstirilor. Acești stareți, în special cei greci, își alcătuiau „seraiuri de frumuseți țigănești” prin schimburi de robi, profitând de degradarea simțului demnității umane în rândul celor supuși timp de patru veacuri.
Eliberarea și „moștenirea” de 10 bani
Secolul al XIX-lea a adus ideile moderne. Emanciparea a avut loc în etape:
- 1847: Prințul Bibescu eliberează robii mănăstirești și ecleziastici în Valahia.
- 1855 (31 ianuarie): Grigore Ghica eliberează ultimii robi din Moldova, numind robia o „rămășiță barbară”.
- 1856 (8 februarie): Barbu Știrbei promulgă legea definitivă în Valahia.
Stăpânii au fost despăgubiți cu 10 bani per rob, însă foștii sclavi au fost lăsați „de izbeliște”, fără educație, locuri de muncă sau planuri de integrare. Ofițerul britanic William Wilkinson observa că, deși liberi, erau priviți cu același dispreț profund, epitetul de „țigan” fiind mai greu de suportat decât cel de „hoț”.
„Cu toate că ţiganii alcătuiesc o parte însemnată a comunităţii, ei sunt priviţi cu cel mai mare dispreţ de către ceilalţi locuitori care, într-adevăr, se poartă cu ei puţin mai bine decât cu animalele şi epitetul insultător de hoţ sau oricare altul echivalent ar putea fi tolerat mai uşor decât acela de ţigan.”, spunea W. Wilkinson.
Secolul XX: de la Transnistria la Comunism
Calvarul a continuat. În Al Doilea Război Mondial, circa 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria de mareșalul Ion Antonescu, ca parte a politicilor rasiale.
Abia în perioada comunistă a existat un interes real pentru integrare, însă acesta a fost adesea unul de „integrare forțată”. Deși în unele cazuri a fost o reușită, de cele mai multe ori a dus la o marginalizare și mai profundă, lăsându-i la periferia societății, unde mulți se zbat și astăzi.
