În anul 1164, un prinț bizantin evadat din cea mai temută închisoare a Constantinopolului credea că a scăpat de urmăritori. Numele lui era Andronic Comnenul și fuga sa disperată l-a purtat spre nord, prin codrii de necuprins ai viitoarei Moldove. Însă aici, într-un ținut pe care hărțile imperiale îl marcau drept „sălbatic”, a dat peste o putere neașteptată. Nu erau tătari, nici cumani. Erau vlahi, iar cronica lui Nicetas Choniates consemnează sec: l-au capturat.

Această scurtă mențiune deschide o fereastră către o lume pierdută, o lume care exista cu mult înaintea Descălecatului lui Dragoș și Bogdan. Cine erau, de fapt, stăpânii acestor pământuri? Și ce s-a ales de misterioasele triburi de războinici pe care cronicile rusești le priveau cu teamă și respect?

O țară a vlahilor, stăpânită de nomazi

Înainte de a ne scufunda în mister, un lucru trebuie clarificat. Înainte de Dragoș și Bogdan, acest teritoriu a fost dominat succesiv de bulgari, pecenegi, cumani sau tătari. Cu toate acestea, spațiul nu a fost niciodată gol. Dovezile arheologice, precum cele ale Culturii Dridu, arată o continuitate de locuire. Populația vlahă, strămoașii noștri, era prezentă, organizată în comunități rurale care, pentru a supraviețui, plăteau tribut acestor stăpâniri vremelnice.

Existența lor era atât de notabilă încât a ajuns până în nordul înghețat. Cronici scandinave din secolul al XIII-lea, precum „Saga Sfântului Olaf”, menționează fără echivoc o „țară a vlahilor” la est de Carpați. Însă, alături de acești vlahi, izvoarele istorice pomenesc alte trei populații, a căror identitate a rămas până astăzi o enigmă aprinsă.

Bolohovenii: principii războinici sau un mit românesc?

Primii care intră în scenă sunt bolohovenii. Cronicile rusești vorbesc despre o adevărată „Țară a bolohovenilor”, cu orașe înfloritoare, întinsă din nordul Moldovei de azi până spre Nipru. Letopisețul Ipatievskaia menționează încă de la 1150 capitala lor, Bolohovo.

Aceștia nu erau simpli locuitori. Erau o forță militară implicată activ în jocurile de putere ale regiunii, luptând ca aliați ai regilor Ungariei sau asediind cetăți precum Kamenetz. Sfârșitul lor pare să fi venit brusc, în anul 1241, când cneazul Daniil al Haliciului le-a incendiat orașele, acuzându-i că i-au ajutat pe tătari.

Mulți istorici români, mai ales din perioada interbelică, au susținut că numele lor vine din „voloh” (valah), identificându-i ca fiind români. Alți specialiști, în special ruși, înclină spre o origine slavă. Adevărul rămâne ascuns sub straturile istoriei.

Berladnicii: mercenari de temut în zona Bârladului

O altă populație misterioasă, berladnicii, își face apariția în 1159. O armată de 6.000 de războinici berladnici, alături de mercenari cumani, sunt menționați în cronicile vremii încercând să schimbe tronul cnezatului de Halici. Acționau ca bande de mercenari și jefuitori, cu un cartier general probabil în zona Bârladului de astăzi. În anul 1160, de exemplu, au ajuns să atace cetatea Oleşia, la gurile Niprului, demonstrând o rază de acțiune impresionantă.

Ipoteza originii lor românești este populară, dar contestată de cercetători moderni. Reputatul academician Victor Spinei, unul dintre cei mai mari specialiști ai perioadei, ne îndeamnă la prudență în lucrarea „Moldova în secolele XI-XIV”: „Nu există nici un argument plauzibil pentru a considera pe berladnici ca români, căci este greu de imaginat ca o populaţie sedentară să fie semnalată într-un an la nordul Dunării de Jos… Ipostazele în care berladnicii sînt prezentaţi în cronici sugerează mai curînd apartenenţa lor la grupul populaţiilor nomade sau seminomade.”

Argumentul lui Spinei ne forțează să regândim imaginea romantică și să acceptăm o posibilitate mai complexă: poate că berladnicii erau un amestec de populații, o putere de frontieră cu un mod de viață diferit.

Enigma brodnicilor: slavi, turanici sau tot vlahi?

A treia și poate cea mai controversată populație sunt brodnicii. Atestați în sudul Moldovei de diplome papale și de un document maghiar din 1222, ei apar cel mai des în cronicile rusești. Asemenea berladnicilor, erau războinici de închiriat, serviind cnezii ruși, dar și trecând, pragmatic, de partea mongolilor la marea invazie din 1223.

Originea lor etnică este un câmp de luptă istoriografic. Au fost considerați, pe rând:

• Slavi seminomazi, precursori ai cazacilor;
• Români (vlahi);
• Un amestec de slavi, români și populații turcice.

Victor Spinei subliniază din nou că majoritatea acestor ipoteze se bazează pe „argumente neperemptorii și sînt greu de acceptat”. Misterul lor, ca și al celorlalți, persistă.

Ce ne spun obiectele din vitrină?

Pentru a trece dincolo de cronicile vechi, am căutat răspunsuri în tăcerea obiectelor. La Muzeul Național de Istorie, în secțiunea dedicată Evului Mediu Timpuriu, am găsit câteva fragmente ceramice descoperite în sudul Moldovei, datate exact în perioada în care brodnicii și berladnicii activau în zonă.

Stând în fața lor, realizezi un lucru fundamental: aceste obiecte simple, de uz comun, nu poartă o etichetă etnică. O oală era o oală, un vârf de săgeată era un vârf de săgeată, indiferent dacă erau folosite de un vlah, un slav sau un cuman. Cultura materială într-o zonă de frontieră ca aceasta era un amestec dictat de necesitate și comerț, nu de identitate națională în sensul modern. Această ambiguitate a artefactelor este, poate, cea mai sinceră dovadă: ne vorbește despre o lume interconectată, fluidă, unde supraviețuirea era mai importantă decât orice graniță.

Un mister care ne definește

Bolohovenii, berladnicii și brodnicii au dispărut de pe scena istoriei la fel de brusc cum au apărut, fără a lăsa în urmă o explicație clară. Au fost ei state incipiente românești, strivite de invazii? Au fost populații nomade care au stăpânit peste vlahii locali? Sau un amestec complex, specific zonelor de frontieră?

Până astăzi, nu avem un răspuns definitiv. Poate că aceasta este cea mai importantă lecție. Istoria de dinaintea întemeierii statelor medievale nu este o poveste simplă, cu eroi clari, ci un tablou complex și incomplet. Acceptarea acestor necunoscute nu ne sărăcește identitatea, ci o face mai profundă. Ne arată că rădăcinile noastre sunt înfipte într-un pământ cu o istorie mult mai complicată decât cea prezentată în manuale.