Într-o lume care ardea sub bocancul nazist, o tânără cu ochi senini și vise despre orfani a devenit coșmarul unei armate întregi. Roza Șanina nu a fost doar o statistică, ci o anomalie a naturii umane: învățătoarea delicată transformată în „mașină de ucis” prin puterea unei dureri de neconsolat.
Rădăcini de oțel: fiica veteranului care a ales să lupte
Povestea Rozei începe pe 3 aprilie 1924, într-o fermă din Arhanghelsk. Provenea dintr-o familie în care spiritul de sacrificiu era lege: mama ei, Ana, era lăptăreasă, iar tatăl, Yegor, era un veteran rănit al Primului Război Mondial, convertit la bolșevism pe patul de spital. Ca recompensă pentru participarea la Revoluția din Octombrie, Yegor fusese numit șef de filială comunistă.
Într-o casă cu șapte copii (cinci fii și două fete) și trei orfani adoptați, Roza a învățat devreme ce înseamnă datoria. Însă spiritul ei era prea mare pentru satul Yedma. Deși părinții considerau că șapte clase sunt suficiente pentru o fată, Roza a ales rebeliunea.
La 14 ani, a fugit de acasă. A străbătut singură peste 200 de kilometri prin taigaua siberiană pentru a ajunge la gara din Konosha, iar de acolo la Arhanghelsk. Până să intre la școala secundară, a locuit cu mătușa ei, Agnes, muncind din greu la un colhoz unde avea grijă de porci pentru a se întreține. Voia să fie învățătoare, să cultive minți, nu să rămână captivă în noroiul fermei.
Momentul zero: când răzbunarea devine singurul scop
După ce a terminat Facultatea de Litere în anul 1941, viața ei părea trasată: era educatoarea adorată de la Grădinița nr. 2. Dar pe 22 iunie, Operațiunea Barbarossa a schimbat totul. Când naziștii au început să bombardeze portul Arhanghelsk, Roza s-a instalat pe acoperișul grădiniței ca observator antiaerian.
În decembrie 1941, inima ei s-a frânt: fratele ei de 19 ani, Mihail, a murit la asediul Stalingradului. În scurt timp, alți doi frați aveau să cadă pe front. Roza s-a dus la Comisariat cerând să se înroleze, dar a fost refuzată. Femeile nu erau primite.
Totul s-a schimbat în februarie 1942. Din cauza pierderilor catastrofale, sovieticii au decis să recruteze femei pentru un rol specific: lunetist. Logica militară era pe cât de cinică, pe atât de practică: se considera că femeile au o grăsime corporală mai mare (rezistență la frig), sunt mai rezistente la durere, mai răbdătoare, atente și viclene.
„Teroarea invizibilă a Prusiei”: 59 de gloanțe, 59 de destine
Roza a absolvit Academia Centrală pentru Lunetiști cu onoruri în 1944. Instructorii, uimiți de precizia ei „matematică”, au vrut să o oprească în Academie. Ea a refuzat categoric. La 20 de ani, a devenit comandantul unui pluton de femei-lunetist în Divizia 184 Pușcași.
Tehnica ei era legendară: „dubletul” (două focuri rapide). În Bătălia de la Vilnius, a ucis 12 germani într-o singură înfruntare. Curând, portretul ei apărea pe prima pagină a ziarului „Unichtozhim Vraga”. Dar în spatele gloriei, jurnalul ei personal ascundea o realitate brutală:
„Ordin: restabiliți poziția. Ne-am târât înapoi și am luat casa, l-am alungat pe Fritz (n.r. soldații germani). Apoi m-am dus la Comandamentul Regimentului, obosită, și am mâncat pentru prima dată în ziua aceea. Era 12 se noaptea și am adormit. Deodată am auzit împușcături din subsol. Fritz, 15 dintre ei, târându-se. I-au zdrobit pe artileriștii de lângă casă, în hambar. Fetele au fugit. Kaleria a fost cea mai curajoasă. Le-am dus pe toate în focul luptei.
Sasha Koreneva a fost ucisă și alte două au fost rănite: Valya Lazarenko și Anna Kuznetsova. Soldații și comandanții, sunt încântați de curajul meu. Am ajuns în fața comandanților și am fost recomandată pentru Ordinul Gloriei Gradul I pentru respingerea acelor atacuri.”
Fragilitatea din spatele lunetei
Deși era o mașinărie de război, Roza Șanina nu și-a pierdut niciodată complet vulnerabilitatea. Jurnalul ei este un document psihologic unic, pendulând între cruzime necesară și teamă pură:
„Eu însămi am luptat pentru un loc sub Pillkallen. L-am luat de multe ori și am fost respinși. Am respins cu mare succes un contraatac. Am doborât 15 inamici în mod sigur, deoarece eram de la mică distanță și am tras mult. I-am urmărit pe patru artileriști prin binoclu. Când Fritz a început să se târască, încă le puteam vedea căștile. Am tras în ei. Gloanțele ricoșau de pe căști, lucru pe care îl puteam vedea bine pentru că erau cartușe trasoare. Mai întâi de la o distanță de 200 de metri, apoi s-au ridicat până la înălțimea maximă la 100 de metri. Când au ajuns la 20 de metri, am fugit. Ne aflam în spatele unui terasament în pădure și am scăpat ușor.”
În momentele de asediu, masca de fier crăpa:
„Noaptea am fost înconjurați. Am stat cu Solomatin. A fost copleșit: «moartea e la fel.» Nu l-am învinovățit: e tânăr și avea dreptul să gândească așa. Nu mi-era frică să mor, dar am început să plâng pentru că, ei bine, se spune, o fată se învinovățește pentru orice, atunci când întreaga situație îi permite, la fiecare ocazie. Am stat trează până târziu.”
Ultimul act: o scrisoare către Stalin și un sacrificiu final
După iunie 1944, lunetistele au fost retrase, dar Roza nu s-a putut opri. I-a scris de două ori personal lui Iosif Stalin și generalului Nikolai Krîlov, cerând să fie lăsată în prima linie. A fost acceptată.
Sfârșitul a venit într-o toamnă grea, când unitatea ei mai număra doar 6 oameni dintr-un total de 78. Pe 27 ianuarie 1945, a fost găsită de doi soldați: era grav rănită, cu pieptul sfâșiat de un fragment de obuz în timp ce proteja un ofițer de artilerie. Roza Șanina a murit a doua zi, pe 28 ianuarie 1945.
A fost înmormântată inițial sub un păr pe malul râului Alle (numit în prezent Lava), fiind ulterior reînhumată cu onoruri militare la Znamensk. Astăzi, povestea învățătoarei care a ales pușca în locul abecedarului rămâne o dovadă a modului în care istoria poate zdrobi cele mai delicate suflete, transformându-le în legende de oțel.
