„Neînfricat și neobosit”: Bătălia de la Codrii Cosminului, ultima a lui Ştefan cel Mare, în care a nimicit armată polonă

Pădurea era tăcută. Prea tăcută. Pentru regele polon Ioan Albert, Codrii Cosminului erau doar un ultim obstacol în retragerea sa umilitoare din Moldova. Pentru Ștefan cel Mare, era o imensă tablă de șah.

În urmă cu exact 528 de ani, pe 26 octombrie 1497, se încheia ceea ce mulți istorici consideră a fi ultima mare bătălie a voievodului. Fiecare copac din acea pădure, aflată la circa 100 de kilometri nord de Suceava (în zona raionului Adâncata de azi), era o armă strategică. Ceea ce a urmat nu a fost o bătălie, ci o execuție tactică.

Și totul a început cu o trădare.

Alianța otrăvită și planul secret al regelui

Oficial, regele polon Ioan Albert, venit pe tron în 1492 după moartea tatălui său Cazimir IV, era aliatul lui Ștefan. Cei doi puseseră la cale un plan antiotoman pentru a recupera Cetatea Albă și Chilia, pierdute de Ștefan în fața turcilor în 1484.

În realitate, scopul lui Ioan Albert era altul. După cum arată istoricul Mihai Bărbulescu în lucrarea „Istoria României”, adevăratul plan era mult mai sinistru: „Dar programul regelui polon prevedea, ca etapă premergătoare acţiunii otomane, instaurarea controlului polon direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan…“

De ce această dușmănie? Deoarece Ștefan, simțind pericolul, revenise din 1489 la alianța cu Ungaria, primind de la regele Matias Corvin, drept compensație pentru cetățile pierdute, domeniile Ciceu și Cetatea de Baltă în Transilvania. Pentru Polonia, această consolidare a puterii lui Ștefan cel Mare era o amenințare directă.

„Fake news” în Evul Mediu: coaliția contra Moldovei

Pentru a justifica o invazie masivă, Ioan Albert a avut nevoie de un pretext. Așa cum notează cronicarul polon Bielski, regele a lansat un zvon fabricat: „Regele a pus deci oameni să răspîndească vestea că turcii şi moldovenii vin cu mare putere asupra Poloniei şi a poruncit întregii şleahte să se ridice în primăvara anului 1497.“

Nimic nu era adevărat. Dar a funcționat. Și nu a fost doar armata polonă. Bielski detaliază că regele a cerut ajutor fratelui său Alexandru (Lituania), lui Johann Tissen (Prusia) și cneazului Mazoviei. Pe lângă aceștia, „a primit în oaste mulţi lefegii”. O coaliție uriașă, estimată de surse la 80.000 de ostași, s-a adunat la Liov și, în vara lui 1497, a mărșăluit în Moldova.

Asediul Sucevei: cum vânătorul a fost vânat

Ștefan cel Mare, depășit numeric, s-a retras în Cetatea de Scaun a Sucevei. Pe 24 septembrie 1497, polonezii au început asediul.

Aici, geniul lui Ștefan a început să strălucească. În loc să stea pasiv, oastea sa a părăsit cetatea și a început să-i hărțuiască pe asediatori. După cum precizează istoricul Nicolae Densușianu, polonezii s-au trezit brusc în ipostaza de asediați: „…toate legăturile cu exteriorul fiindu-le interceptate. Eşecul asediului, pierderile în oameni şi cai, nemulţumirea nobililor poloni, care ‚au început să murmure…‘, boala de friguri a suveranului şi molimele…“

După patru săptămâni de coșmar, fără provizii și cu armata măcinată, Ioan Albert a cerut armistițiu. Acesta a fost „perfectat prin intermediul voievodului Transilvaniei” și încheiat înainte de 16 octombrie. Polonezilor li s-a permis să se retragă, cu o condiție: să se întoarcă pe drumul pe care au venit.

Regele polon a încălcat armistițiul. A ales un alt drum, care trecea direct prin Codrii Cosminului. A fost ultima sa greșeală.

Bătălia de la Codrii Cosminului: capcana perfectă

Ștefan, cu 22.000 de răzeși, a pornit pe urmele lor. Dar nu i-a atacat frontal. I-a hărțuit continuu, practic „îndrumându-i” spre capcană. I-a lăsat să intre adânc în pădurea pe care moldovenii o pregătiseră minuțios.

Copacii de pe marginea drumului fuseseră „înținați” – tăiați doar atât cât să nu cadă. Istoricul Constantin C. Giurescu descrie momentul ca pe un adevărat dezastru: „Cînd oastea polonă fu în mijlocul pădurii, moldovenii prăvăliră asupra ei copaci înţinaţi… Neavînd unde să fugă, neputîndu-se desfăşura din pricina locului strîmt, leşii fură zdrobiţi…“

Regele însuși a scăpat cu mare greutate, reușind să își facă drum până la Cernăuți. Dar coșmarul nu se terminase. Acolo „avu loc o nouă luptă”. Înfrânți și de data aceasta, puțini dintre soldații lui Ioan Albert și-au mai văzut țara.

Simultan, o altă oaste polonă, formată din călăreți mazuri, a fost zdrobită de vornicul Boldur la Lențești. Campania din anul 1497 s-a încheiat printr-un dezastru total pentru coaliția polonă.

O ironie a istoriei și faima europeană

Victoria a fost atât de răsunătoare, încât faima lui Ștefan a explodat în Europa. Cronicarul italian Graziani l-a numit pe domnitor „biruitorul din Codrii Cosminului… moldavul rege, neînfricat şi neobosit”.

Scriitorul francez Blaise de Vigenere a mers chiar mai departe, descriindu-l pe Ștefan cel Mare drept „cel mai viteaz şi mai renumit comandant de oşti din vremea sa”.

Dar cea mai mare ironie a acestei bătălii este sursa sa de inspirație. Istoricii susțin că domnitorul s-ar fi inspirat dintr-o cronică mai veche, scrisă de polonezul Jan Dlugosz, care descria o bătălie similară (Bătălia din Codrii Plonini).

În esență, Ștefan cel Mare i-a învins pe polonezi folosind o tactică pe care, cel mai probabil, a citit-o chiar într-o cronică poloneză. O lecție de strategie care, 528 de ani mai târziu, rămâne un studiu de caz despre cum geniul poate transforma o trădare într-o capodoperă militară.