Imaginează-ți că ai 33 de ani. Ești genial, cunoști patru limbi străine, ai scris istoria unei națiuni, dar acum, singurul lucru pe care ți-l dorești este să-ți vezi mama pentru ultima oară. Și țara ta îți spune „Nu”.
Pe 29 noiembrie, marcăm 173 de ani de la momentul în care inima lui Nicolae Bălcescu s-a oprit pentru totdeauna. Deși manualele ni-l prezintă ca pe o statuie rigidă, născută la 29 iunie 1819 într-o familie de boierași din Bălcești (Argeș), realitatea vieții sale a fost o cursă contracronometru cu istoria și cu propria sănătate.
Adevărata poveste a lui Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu și al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu, este cea a unui intelectual de geniu strivit de realitățile timpului său. Provine dintr-o familie numeroasă, având doi frați, Costache și Barbu (implicați și ei în revoluție), și două surori: Sevasta (cea care l-a îngrijit cu devotament în ultimul an de viață) și o alta, căsătorită Gianolu.
Nicolae Bălcescu: geniul care nu și-a găsit locul în armată
Educația sa a fost una de excepție, aproape intimidantă pentru acele vremuri. După lecțiile de acasă cu un dascăl grec, ajunge la Sf. Sava, sub aripa celebrului Heliade Rădulescu. Documentele școlare arată că în anul 1832 era în clasa a V-a, iar la 15 ani era deja în clasele complementare. Ce studia un adolescent Bălcescu? Istoria universală, aritmetica, algebra, geometria, trigonometria, filosofia formală, dreptul civil român și limbile: „franzoseasca, elinească și latinească”.
Visul său de a studia la Paris i-a fost inițial refuzat, așa că, la 19 ani, a intrat în armată ca iuncăr (cadet). Însă spiritul său nu putea accepta rigiditatea oarbă. Mărturisea amar că „milităria nu e carieră pentru oamenii de trampa sa” și că „nici slujba miliției, nici oamenii ce era silit a-i vedea nu era de natură a-i mulțumi nici spiritul, nici inima”, arată Dan Berindei în lucrarea „Pe urmele lui Nicolae Bălcescu”.
Totuși, chiar și într-un sistem care nu-i plăcea, Nicolae Bălcescu a inovat:
- A cerut domnitorului înființarea unei școli pentru soldați;
- Timp de 4 luni, a predat personal scrierea, citirea, aritmetica și geografia subofițerilor Regimentului nr. 3 și unui escadron de cavalerie;
- S-a luptat cu ignoranța ofițerilor superiori, care erau „prea puțin interesați de noțiunile ce li se predau”.
Trezirea politică: de la Câmpineanu la temniță
Drumul spre 1848 nu a fost direct. Inițierea politică a făcut-o aderând la „Partida Națională” a lui Ion Câmpineanu, un boier care își eliberase țăranii de pe moșie și desființase claca. Deși manifestul din 1838 al lui Câmpineanu vorbea despre „fuziunea întregului popor românesc”, iar proiectul de Constituție elaborat cu ajutorul lui Felix Colson (fost atașat al Consulatului francez) prevedea votul universal, programul avea o hibă majoră pentru Nicolae Bălcescu: eliberarea clăcașilor se făcea fără împroprietărire.
Nesatisfăcut, Bălcescu se lasă atras în anul 1840 de societatea secretă a lui Mitică Filipescu, profitând de contextul războiului turco-egiptean care trezise speranțe în Balcani. Alături de el erau nume precum C. Telegescu, Marin Serghiescu, D. Macedonski, Eftimie Murgu și profesorul francez J. A. Vaillant. Scopul lor era radical: răsturnarea dominației otomane, republică democratică și țărani împroprietăriți ca „stăpâni embaticari”.
Prețul curajului: societatea a fost descoperită. Din cauza insistențelor consulilor străini (Viena și Sankt Petersburg), domnitorul Alexandru Ghica i-a trimis în judecată la Înaltul Divan. Bălcescu, fiind minor, a primit 3 ani de închisoare – întâi la mănăstirea Mărgineni, apoi la Gorgani. Această detenție în condiții grele i-a agravat ireversibil tuberculoza.
„Frăția” și rețeaua secretă
Eliberat după doi ani, nu s-a oprit. A intrat în „Societatea Literară” (unde activau Tell, Bolliac, Ion Ghica, Goleștii, Eliade, Voinescu Ion, Laurian). Guvernul o tolera crezând că se ocupă de chestiuni inofensive de limbă, dar, la adăpostul ei, s-a constituit organizația secretă „Frăția”. Întemeietorii – Ion Ghica, Bălcescu și Tell – au jurat să lupte pentru emanciparea și împroprietărirea clăcașilor.
În anul 1846, reușește în sfârșit să plece la Paris, unde se reunește cu Kogălniceanu, C.A. Rosetti și Brătienii. Dar Bălcescu a avut și o latură profund umană: pentru a se documenta despre o „poemă istorică” dedicată lui Mihai Viteazul, dar și pentru a vizita Italia, a călătorit la Roma și Neapole. La Palermo, i-a însoțit pe Vasile Alecsandri și pe Elena Negri, într-un episod de prietenie care contrastează cu tumultul revoluționar.
Când revoluția a izbucnit în februarie 1848 la Paris, cuprinzând apoi Germania și Austro-Ungaria, Bălcescu a știut: „Acum ori niciodată”.
1848: Haos, strategie și trădare
Întorși în țară, revoluționarii au stabilit planul la întâlnirea din 8/20 martie, acasă la Bălcescu. Acesta din urmă a redactat Proclamația care urma să fie citită la Islaz, cerând: libertatea tiparului, desființarea privilegiilor și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire.
Planul militar coordonat de Bălcescu a fost un thriller logistic:
- Bălcescu pleacă la Caracal cu Alexandru Golescu-Negru pentru a-l găsi pe Gheorghe Magheru, prefectul de Romanați (dar nu-l găsesc).
- Pleacă la Islaz pentru a se întâlni cu maiorul Nicolae Pleșoianu. Acesta era gata de acțiune, dar aștepta confirmarea lui Christian Tell.
- Bălcescu fuge la Giurgiu la Christian Tell pentru a-i comunica planul: Tell să pornească spre București, iar Pleșoianu spre Craiova.
- Se decide o a doua variantă tactică, la sugestia lui Tell: Tell să meargă la Pleșoianu la Islaz, să preia comanda și să marșăluiască spre Craiova, atrăgându-l și pe Magheru. Tell îi sugerează lui Bălcescu să organizeze baza revoluției la București.
În capitală, tensiunea era uriașă. Nicolae Bălcescu milita pentru declanșarea revoluției chiar în ziua de Paști (11 aprilie 1848), dar Ion Brătianu s-a opus, cerând să aștepte sprijinul francez. Revoluția a fost amânată două luni – o ezitare fatală.
Chiar și după succesul inițial și abdicarea lui Bibescu, Bălcescu s-a lovit de rezistența colegilor săi boieri din Comisia Proprietății. Deși recunoșteau că relațiile agrare erau feudale, aceștia refuzau dreptul de coproprietate al țăranilor, afirmând că moșia e „proprietatea deplină a stăpânului”.
Exilul unui om hăituit
Intervenția brutală a otomanilor (13 septembrie 1848) și a țariștilor a pus capăt visului. Locotenența domnească a cedat în fața lui Soliman-Pașa, sacrificând autonomia.
Pentru Bălcescu, a început calvarul exilului. Traseul său este harta unei fugi disperate: Giurgiu (îmbarcat pe o ghimie) -> Orșova -> Sibiu -> Belgrad -> Atena -> Constantinopol (martie 1849).
Nu s-a lăsat. A încercat o ultimă carte: reconcilierea revoluției maghiare cu cea română. Cu scrisori de la Ion Ghica, a mers la Kossuth și generalul Bem. A încercat să medieze între ei și Avram Iancu. Deși maghiarii refuzau concesiile, efortul lui Bălcescu a asigurat neutralitatea lui Iancu în fața armatelor austro-ruse.
După capitularea de la Șiria (15 august 1849), Bălcescu s-a întors la Avram Iancu, care l-a ținut ascuns într-o colibă din munți, până când a reușit să fugă, travestit, prin Pesta și Viena, înapoi la Paris.
Opera unui vizionar: „Interesul, Nevoia, Sila”
În scurta sa viață, Nicolae Bălcescu a scris lucrări fundamentale. În „Puterea armată și arta militară” (1844) și „Puterea armată în Moldova”, el argumenta că armata trebuie recrutată dintr-o țărănime liberă, invocând modelele lui Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare.
Dar în „Despre starea socială a muncitorilor plugari” (1846), Nicolae Bălcescu demontează chirurgical mecanismul prin care boierii au acaparat pământurile, identificând trei mijloace:
- Interesul: boierii obțineau scutiri de dări, iar țăranii liberi se vindeau lor cu tot cu moșie pentru a scăpa de birurile statului.
- Nevoia: războaiele îi sărăceau pe moșneni, care se îndatorau și își pierdeau pământul în favoarea creditorilor (boieri și mănăstiri).
- Sila: cel mai brutal mijloc – încălcarea proprietății, procese nedrepte în care boierii erau și părți și judecători, falsificarea actelor.
Aceste idei sunt reluate în „Question economique” (1850) și „Mersul revoluției în istoria românilor”. Capodopera sa rămâne însă „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul” (scrisă 1846-1852), unde l-a transformat pe domnitor într-un „erou de epopee”, proiectând asupra lui idealurile generației pașoptiste.
Finalul: o ușă închisă la Galați
În anul 1852, tuberculoza îl măcina. Nu mai avea putere de revoluții. Voia doar să-și vadă familia. A plecat de la Constantinopol spre Galați, încercând să intre în Țara Românească.
A ajuns la graniță. Dar autoritățile i-au interzis accesul. I s-a refuzat dreptul de a muri acasă.
La sfatul medicilor, s-a retras la Palermo, Italia. Acolo, la sfârșitul lui noiembrie 1852, la doar 33 de ani, Nicolae Bălcescu a murit, vegheat doar de sora sa Sevasta. Departe de frații Costache și Barbu, departe de mama sa Zinca, departe de pământul pentru care a luptat.
A murit un exilat, dar a lăsat în urmă o națiune trezită.
