Nicolae Labiş: moartea suspectă a unuia dintre cei mai promiţători poeţi români, la doar 21 de ani

Nicolae Labiş s-a născut în data de 2 decembrie 1935, în satul Poiana Mărului, din comuna Mălini, judeţul Suceava. A fost unul dintre cei mai promiţători poeţi ai vremurilor sale, fiind numit de către criticul Eugen Simion „buzduganul unei generaţii”.

Nicolae a fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară a început-o în satul natal, chiar în clasa mamei sale. De la vârsta de 5 ani a învăţat să citească de la elevii mamei sale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl său a fost chemat sub arme şi a plecat pe front. Familia sa s-a mutat în satul Văcarea, în apropiere de Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia Labiş a revenit în Moldova, stabilindu-se la Mălini.

Nicolae Labiş a urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 – 1951. În această perioadă a scris versuri, iar la sfârșitul anului 1950 a participat la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova. Această adunare a avut loc la Iași, iar viitorul poet a participat în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, făcându-se remarcat cu aceasţă ocazie după recitarea poeziei Fii dârz și luptă, Nicolae!. Aceasta a fost publicată în Iașul nou și în ziarul Lupta poporului din Suceava.

În luna mai 1951 a obținut Premiul I, la Olimpiada Națională de Limba Română, desfăşurată la București. Cu această ocazie, Labiş a câştigat admirația redactorilor revistei Viața Românească, care i-au publicat poezia Gazeta de stradă. În anul următor, a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.

„Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustața legată, ca a plutașilor de pe Bistrița. Era în înfățișarea lui ceva în același timp proaspăt și arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”, astfel îl descria Tudor Vianu pe tânărul poet.

Începând cu anul 1952, Nicolae Labiş a urmat cursurile Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, acolo unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. În anii care au urmat, Nicolae Labiş s-a remarcat prin înzestrarea sa poetică, fiind catalogat drept urmaşul lui Mihai Eminescu. În anul 1955 a scris poezia „Moartea căprioarei”, iar în anul următor a publicat două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri. Cel de-al treilea, Lupta cu inerția, nu avea să-l mai apuce, fiind publicat postum în anul 1958.

Moartea lui Nicolae Labiş, un subiect controversat

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Nicolae Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe alături de care a consumat țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai. Accidentul a avut loc în staţia din apropierea Spitalului Colţea, fiindu-i fracturată coloana vertebrală. Se pare că era prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după ora 12 noaptea.

Sursele arată că după accident i-a fost refuzată internarea la spitalele Colțea și Central, iar spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență din Bucureşti. „Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul poet a ajuns la spital.^[sursa]

Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea la capătul căreia Nicolae Labiş a înţeles că va muri. În ciuda eforturilor medicilor, în data de 22 decembrie 1956, Nicolae Labiş a murit. Avea doar 21 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, după ce convoiul funerar a făcut un ocol prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu.

Oficial, s-a stabilit că Nicolae Labiş era beat, a alunecat şi a căzut sub roţile tramvaiului. Dar apropiaţii săi au susţinut, de-a lungul timpului, că poetul a fost împins în faţa tramvaiului de Securitate, pentru că începuse să se îndoiască de doctrina comunistă. Era unul dintre cei mai incomozi poeţi ai generaţiei sale și vocea sa poetică tindea să devină una supremă.

Ancheta a concluzionat că a fost un accident, realitatea nu este cunoscută

După moartea poetului au existat numeroase speculaţii care susţineau că Nicolae Labiş ar fi fost, de fapt, împins sub tramvai. Dar condiţiile în care s-a produs accidentul au rămas neelucidate pe deplin. Un argument în sprijinul acestei ipoetze îl reprezintă chiar declaraţia poetului, dată pe patul de spital.

Unul dintre prietenii poetului, Imre Portik, a povestit în cartea sa detalii despre moartea lui Nicolae Labiş şi conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul atunci când l-a vizitat la spital:

„- Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?…Ai fost beat?
– Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost.
– Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?
– Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva…
– De cine, îl cunoşti?
– Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (…) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”

Raportul poliţiştilor a sunat diferit, fiind bazat în principal pe declaraţia vatmanului: „[…] numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de câtre încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputând ţinându-se, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat”.

O balerină misterioasă şi declaraţia surorii poetului

Acea „Ea” la care făcea referire Nicolae Labiş în dialogul cu Imre Portik era o balerină misterioasă, o rusoaică pe nume Maria Polevoi. La 22 de ani de la moartea poetului, rusoaica şi-a luat singură viaţa, în urma unei supradoze de somnifere, în singurătatea garsonierei sale de pe Calea Călăraşi. Era aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că aceea era direcţia în care se pornise poetul de la Casa Capşa în noaptea morţii sale. Dorea s-o însoţească, mai mult sau mai puţin discret, în locuinţa ei.

În ziua de Crăciun a anului 1956, Maria Polevoi a declarat simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost doar un accident. Se spune că Maria Polevoi l-ar fi văzut pe cel care l-a împins de la spate pe Nicolae Labiş. Dar ameninţările cum că va acelaşi sfârşit ca şi poetul au făcut-o pe femeie să ducă acest secret cu ea în mormânt.

Sora poetului, Margareta Labiș, avea 18 ani când fratele său a suferit cumplitul accident de tramvai. L-a vegheat la spital, împreună cu tatăl lor, iar amintirile din acele zile negre au marcat-o profund.

„Eram singură cu el, tata adormise pe un scaun, afară, pe culoar. Când veneam eu, se mai odihnea și el, săracul. La un moment dat, aflat pe patul de moarte, Nicolae mi-a șoptit: «Vreau să-și spun ceva. Vreau să-ți spun neapărat ceva…». Apoi intra în comă. Iar se trezea, iar mă căuta cu privirea. Până la urmă, a reușit să-mi spună așa, cuvânt cu cuvânt: «Am fost tras de palton și împins». De atunci, pentru mine, totul a fost clar. Cineva i-a provocat acel teribil accident. Că a fost vorba de o agentură rusească – asta ca să folosesc un termen consacrat – , că a fost mâna KGB-ului, nu mai știu…”, a povestit mai tâziu Margareta Labiș.^[sursa]

Agentul Securităţii şi moartea lui Nicolae Labiş

Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că poetul i-ar fi povestit pe patul de moarte scriitoarei Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 02:40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polevoi, care voia să-l ia la ea acasă.

Pe urmele sale s-ar fi aflat un agent al Securităţii, care s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și Nicolae Labiş. Dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai. Deoarece nu voia să-l scape de sub observație, agentul ar fi sărit prin ușa din față și, în săritură, l-ar fi izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai.

Conform aceleiași mărturii, a Mioarei Cremene, Nicolae Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate. Acesta i-ar fi solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului.

De asemenea, pe când se afla pe patul de spital, Nicolae Labiş l-a chemat pe prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci, soţul Stelei Covaci. Simţind că i se apropie sfârşitul, i-a dictat acestuia una dintre „mărturiile” legate de moartea sa, o poezie sumbră:

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit.
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciungulind prin ţărină,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…”