În toiul nopții de Rusalii, între 17 și 18 iunie 1951, istoria României a consemnat una dintre cele mai vaste și brutale operațiuni de deportare. Planul regimului comunist, denumit oficial operațiunea de „igienizare a Banatului”, viza o curățare etnică și socială a zonei de frontieră cu Iugoslavia. Această strategie de inginerie socială prin dislocare în masă nu a fost unică în România, ci s-a înscris într-un tipar de represiune stalinistă aplicat în întreg blocul est-european pentru a zdrobi orice formă de opoziție și a redesena hărți demografice.

O „igienizare” etnică sub vălul nopții: 40.000 de oameni au fost deportați în Bărăgan

Conform unui document oficial din 1956, scopul era îndepărtarea germanilor, sârbilor, aromânilor și a altor categorii considerate „periculoase” pentru noul regim. Într-o singură noapte, 12.791 de familii, însumând 40.320 de persoane din 258 de localități din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost smulse din propriile case. Fără nicio vină, oameni de toate vârstele – de la copii nenăscuți la bătrâni și bolnavi – au fost îngrămădiți în vagoane de vite.

Destinația lor era un exil forțat în Câmpia Bărăganului. După o călătorie chinuitoare de două săptămâni, au fost debarcați în câmp deschis, la kilometri distanță de orice așezare umană. Ordinul a fost simplu și crud: construiți-vă case.

Deportarea din Bărăgan în cifre

Categorie vizuală	Detaliul șocant
👥 Oameni smulși din case	40.320 de persoane, inclusiv copii, femei și bătrâni
🗓️ O Singură noapte de teroare	Operațiunea a avut loc în noaptea de 17-18 iunie 1951
🚂 Transport inuman	O călătorie de 2 săptămâni în vagoane de vite
🌾 Destinația: câmpul gol	Debarcați pentru a construi 18 sate de la zero
💔 Prețul uman al exilului	Peste 1.700 de morți, dintre care 174 de copii
🚜 Ștergerea urmelor	În 1964, satele au fost demolate și pământul a fost arat

Viața pe un teren parcelat cu plugul

Autoritățile pregătiseră terenul, parcelându-l cu plugul. Fiecare lot avea un țăruș pe care era bătută o placă cu un număr, viitoarea adresă a unei familii. Astfel, în vara și toamna anului 1951, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, au luat naștere 18 localități complet noi în regiunile Ialomița și Galați.

Un studiu detaliat, „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, arată cu exactitate cine erau acești „indezirabili”: 19.034 de chiaburi și cârciumari, 8.447 de basarabeni, 3.557 de macedoneni, 2.344 de colaboratori ai armatei germane, 1.330 de cetățeni străini, 1.218 de persoane cu rude fugite în străinătate, 1.054 de „titoiști”, sute de „dușmani ai regimului”, foști moșieri, industriași sau oameni care sprijiniseră rezistența anticomunistă.

„A fost o noapte de groază”

Mărturia familiei lui Silviu Sarafolean, fost președinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, surprinde teroarea acelor momente:

„Nu pot să uit acea noapte, a fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia şi nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Părinţii mei erau total derutaţi. Tatăl meu privea aşa cu lacrimi în ochi şi pentru mine a fost semnul unui dezastru.

Țin minte cum am părăsit casa: mama a ținut foarte mult să ia o icoană cu noi… și mama cu noi doi de mână şi cu icoana aceea în braţe… Am părăsit casa şi vecinii înconjurau casa şi… lacrimi şi jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros.”

Dincolo de statistica tragică a victimelor, deportarea a reprezentat o fractură în țesutul social al Banatului. Dezrădăcinarea forțată nu a fost doar o pedeapsă fizică, ci și o tentativă de a distruge identitatea comunitară, memoria locală și încrederea între vecini.

Specialiștii numesc acest fenomen „traumă culturală”, ale cărei ecouri se pot resimți în comunități chiar și decenii mai târziu, influențând coeziunea socială și atitudinea față de autorități.

Memoria ca act de rezistență

Pe 7 decembrie 1955, o decizie a Partidului Comunist a permis deportaților să se întoarcă acasă, o mișcare despre care se crede că a fost legată de admiterea României în Organizația Națiunilor Unite. Cei mai mulți s-au întors în Banat în 1956, lăsând în urma lor peste 1.700 de morți, dintre care 174 de copii, victime ale condițiilor inumane din exil.

Satele din Bărăgan au fost apoi refolosite ca domicilii obligatorii pentru alți deținuți politici, până la grațierea generală din 1964. Actul final de a ara pământul peste casele demolate nu a fost o simplă decizie administrativă, ci simbolul unei politici de stat care viza ștergerea deliberată a memoriei.

În contrast direct cu această tentativă de uitare impusă, eforturile supraviețuitorilor de a înființa în 1990 Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan subliniază reziliența spiritului uman. Astfel, păstrarea mărturiilor devine un act de rezistență împotriva istoriei oficiale.