Sună ocupat. Din nou. În tăcerea grea a biroului de la Kremlin, ebonita receptorului se zdrobește brusc de perete în mii de cioburi. Este singura dată când Svetlana Alliluyeva și-a văzut tatăl, pe Iosif Stalin, pierzându-și cu adevărat controlul. Nu a fost un acces de furie față de un inamic politic, ci reacția viscerală a unui om care nu suporta să fie refuzat nici măcar de tehnologie.
În spatele ușilor masive, cel care decidea soarta a milioane de oameni ducea un război mult mai intim și mai distructiv: un război împotriva propriului său sânge. Pentru Iosif Stalin, familia nu a fost niciodată un refugiu, ci un laborator al supunerii absolute, unde dragostea era tratată ca o slăbiciune, iar independența ca o trădare de stat.
Iakov: sacrificiul pe sârma ghimpată
Cea mai neagră pagină a acestui sadism familial îl are în centru pe Iakov Djugașvili, fiul cel mare și ofițer în Armata Roșie. Capturat de naziști și trimis în lagărul Sachsenhausen, Iakov a devenit o piesă de șah într-un joc diplomatic sinistru. Când germanii au propus schimbul său cu mareșalul Friedrich von Paulus, răspunsul lui Stalin a înghețat istoria.
Dictatorul nu doar că a refuzat, dar a ales să-și nege public propria descendență. La posturile de radio străine, vocea tatălui său răsuna implacabil, definind toți prizonierii drept „trădători” de care statul se va ocupa după război. Când a fost întrebat direct dacă are un copil prizonier, Stalin a rostit sentința finală: „Nu am nici un fiu pe numele Iakov.”
Aceste cuvinte l-au ucis pe Iakov înainte ca glonțul sau electricitatea să o facă. În împrejurări rămase neclare, fiul renegat s-a aruncat în gardul de sârmă ghimpată conectat la înaltă tensiune, alegând moartea voluntară în fața umilinței de a fi fiul „nimănui”.
Vasili: zborul frânt și exilul la Kazan
Nici mezinul familiei, Vasili, nu a avut o soartă mai blândă. Viața lui a fost un șir de prăbușiri sub greutatea strivitoare a numelui tatălui său. În anul 1953, imediat după moartea dictatorului, a fost aruncat în închisoare sub acuzația că a dezvăluit secrete de stat unor diplomați străini.
Deși eliberat ulterior la ordinul lui Nikita Hrușciov, Vasili a rămas un paria. A fost capturat din nou de KGB în anul 1960, în timp ce plănuia o fugă disperată în China. Sfârșitul i-a fost dictat de izolare; trimis în exil forțat la Kazan, a murit doi ani mai târziu, singur și complet distrus de abuzul de alcool.
„Asiaticul pur” și ura față de egali
Svetlana, mezina familiei, s-a născut la Moscova în anul 1926 și a devenit „cronicarul” acestei tragedii interioare. Ea descrie un Stalin care nu era un „monstru fizic”, ci unul mental — un tiran care, deși rar acasă, proiecta o prezență sufocantă asupra tuturor celor din jur.
Svetlana povestește despre „palmele” primite de ea și despre „chelfăneala” administrată fratelui său, Vasili. Totuși, ea subliniază că tatăl ei a iubit-o pe mama sa, Nadejda, în cei 14 ani de căsnicie — dar a fost o iubire care a ucis.
Svetlana şi-a povestit copilăria şi viaţa în cartea „Tatăl meu, Stalin”. „Mulți și-l imaginează ca pe un monstru sălbatic, la modul fizic. Adevărul este însă că toată monstruozitatea lui nu se manifesta în planul acesta, ci în plan mental. Când își ieșea cu totul din sărite, își pierdea ceva din înfățișarea lui stăpânită și se exprima grosolan. Îmi aduc aminte că mi-a tras odată două palme și am mai fost martoră la o chelfăneală pe care i-a dat-o lui Vasili. Atât. […]
Puținele resturi de tandrețe sau chiar de dragoste pe care le mai avea din suflet încă din copilărie le revărsa asupra mamei mele, pe care a iubit-o și a respectat-o toată viața – în felul lui, bineînțeles, adică cât putea el să iubească și să respecte pe cineva. Viața împreună a părinților mei nu a durat decât 14 ani, între 1918 și 1932. În tot acest timp, tata a fost absorbit de luptele interne din partid și de piedicile pe care le întâmpina în drumul spre puterea absolută. Era foarte rar acasă. Mama, în timpul acesta, îi crease un cămin și prietenii noi, asta îi era firea, îi plăcea să creeze, să se dăruiască, să răspândească lumină. Vedea în ea un prieten devotat, dar niciodată nu a înțeles că era o ființă omenească și nu și-a dat seama că era tânără și plină de viață.
Rămăsese un asiatic pur, în ochii căruia femeia nu valora mare lucru. A trebui ca mama să se sinucidă pentru ca el să poată înțelege cât de mare fusese dragostea ei de independență și cât de mult i se opusese. (…) Nu admitea decât devoțiunea oarbă, supunerea absolută în fața voinței lui.”, arată Svetlana în cartea sa.
Lecția creionului albastru: „Pe fața ta se citește obrăznicia”
Stalin nu tolera opoziția, nici măcar atunci când venea sub forma unei simple opinii intelectuale. Când i-a cerut Svetlanei să studieze „Istoria pe scurt a PCUS”, iar ea a găsit-o „îngrozitor de plicticoasă”, tatăl s-a simțit personal ofensat.
Punctul culminant al rupturii a fost o banală fotografie de ziua lui. Svetlana i-a dăruit o poză în care apărea zâmbind fericită, purtând cravata de pionieră. Stalin i-a returnat fotografia, scriind cu un creion albastru, cu acele litere ascuțite care îi trădau natura:
„Prima dată am înțeles asta în 1938, când mi-a adus un exemplar din «Istoria pe scurt a PCUS», pe care îmi scrisese o dedicație, cerându-mi s-o citesc. Voia să mă dedic studierii istoriei partidului. Am găsit cartea aceea îngrozitor de plicticoasă și n-am avut răbdarea s-o citesc până la capăt. El a aflat de asta și s-a supărat.
Nu mai știu cum mi-a venit ideea, cam tot pe atunci, să-i fac cadou de ziua lui o fotografie de-a mea, cu dedicație. Reacția lui ne-a surprins pe toți. Mi-a trimis fotografia înapoi, cu câteva cuvinte pe care le mai văd și azi în fața locului, scrise cu un creion albastru, cu literele lui înguste și ascuțite. «Pe fața ta se citește obrăznicia. Până acum aveai un aer modestic care le șade bine fetelor de seama ta și mă făcea să mă uit la tine cu drag». Nu era decât fotografia banală a unei pioniere cu cravata cu cravata de rigoare și cu un zâmbet larg și plin de bucurie întipărit pe chip“.
Din acel moment, „Prințesa de la Kremlin” a devenit o străină. Svetlana Alliluyeva a reușit în cele din urmă să evadeze din acest coșmar, emigrând în India și ulterior în SUA, devenind singura voce care a avut curajul să descrie chipul tiranului de la micul dejun.
Iosif Stalin a murit în data 5 martie 1953, lăsând în urmă o lume în agonie. Însă cea mai profundă urmă de distrugere nu a fost cea de pe hărțile politice, ci cea din sufletele propriilor copii, condamnați să fie șterși din istorie de un tată care nu vedea oameni, ci doar instrumente ale propriei sale divinități crude.
