Olympus Mons, cel mai mare munte din Sistemul Solar, se află pe Marte. Everestul este mic pe lângă acest munte

Olympus Mons, care se traduce din latină prin „Muntele Olimp”, este cel mai mare vulcan și munte cunoscut din Sistemul Solar.

Acest masiv face ca Muntele Everest să pară mic pe lângă el, având o lățime aproape la fel de mare precum cea a României.

Olympus Mons, cel mai înalt munte din Sistemul Solar

Situat în regiunea Tharsis Montes de pe Marte, în apropiere de ecuator, în emisfera vestică a planetei, Olympus Mons este un vulcan care se întinde pe o lungime de circa 600 kilometri și se ridică la 22 de kilometri înălțime – de aproape trei ori mai înalt decât Everestul.^[sursa]

Cei aproximativ 300.000 de kilometri² ai lui Olympus Mons îl plasează cu mult înaintea celor aproximativ 150.000 de kilometri pătrați ai celui mai mare vulcan de pe Pământ, masivul subacvatic Tamu. În același timp, acest uriaș vulcan marțian are o altitudine de peste șase ori mai mare decât cea a celor mai înalți vulcani de pe Pământ, Mauna Kea și Mauna Loa din Hawaii. De fapt, întregul stat Hawaii ar încăpea cu ușurință în interiorul lui Olympus Mons.

În ciuda mărimii sale, Olympus este de fapt unul dintre cei mai tineri vulcani de pe Marte, formându-se în perioada hesperiană a planetei Marte (în urmă cu aproximativ 3,1-3,7 miliarde de ani), unele părți ale muntelui fiind noi de „doar” câteva milioane de ani. Având în vedere vârsta sa tânără, relativ vorbind, oamenii de știință cred că acest vulcan ar putea fi încă activ.

Dar dacă cel mai înalt munte din Sistemul Solar ar erupe, nu ar crea o singură explozie gigantică, așa cum v-ați putea imagina. Olympus Mons este ceea ce se numește un vulcan scut, care se formează deasupra unor puncte fierbinți de lavă topită și, în loc să erupă violent, lava cu vâscozitate scăzută curge încet, dar continuu, pe o perioadă mai lungă de timp.

Acest flux constant de lavă se întărește apoi pentru a forma laturile vulcanului, motiv pentru care vulcanii scut au pante progresive. De fapt, panta medie a lui Olympus Mons este de numai 5%.

Presiunea atmosferică medie în vârful Olympus Mons este de 72 de pascali, aproximativ 12% din presiunea medie de la suprafața marțiană de 600 de pascali. Ambele sunt extrem de scăzute în raport cu standardele terestre. Ambele sunt extrem de scăzute în raport cu standardele terestre. Prin comparație, presiunea atmosferică în vârful Muntelui Everest este de 32.000 de pascali, adică aproximativ 32% din presiunea la nivelul mării de pe Pământ.

Compoziția lui Olympus Mons este de aproximativ 44% silicați, 17,5% oxizi de fier (care dau planetei colorația roșie), 7% aluminiu, 6% magneziu, 6% calciu și proporții deosebit de mari de dioxid de sulf cu 7%. Aceste rezultate indică faptul că suprafața este compusă în mare parte din bazalte și alte roci magmatice, care ar fi erupt sub formă de fluxuri de lavă cu vâscozitate scăzută și, prin urmare, ar fi condus la gradienții scăzuți de pe suprafața planetei.

Vulcanii scut cu pante mici ca acesta există și pe Pământ, printre care se numără Mauna Kea și Mauna Loa. Bineînțeles, scara imensă a lui Olympus este total diferită de orice altceva de pe planeta noastră.

Vulcanii marțieni

Deși ultima erupție majoră a avut loc acum aproximativ 25 de milioane de ani, unele regiuni ale vulcanului par să fie mult mai tinere, sugerând o posibilă activitate vulcanică recentă sau chiar viitoare. Cronologia exactă a erupțiilor rămâne un enigma. Există teorii care sugerează prezența unor rezerve de apă antică sub vulcan, ceea ce ar putea avea implicații semnificative pentru potențialul de viață trecută sau chiar prezentă pe Marte. Mecanismul exact de formare al escarpelor bazale și al depozitelor de aureolă continuă să fie un subiect de dezbatere științifică.

Olympus Mons a reușit să se dezvolte atât de mult, fiind mai mare decât orice munte de pe Pământ, și devenind cel mai înalt munte din sistemul solar, datorită naturii unice a suprafeței marțiene. Marte are o gravitație de suprafață mai mică decât cea a Pământului, ceea ce permite ca mai multă lavă să se acumuleze în timp.

În plus, vulcanii marțieni au o rată de erupție mai mare și o durată de viață mai lungă decât vulcanii de pe Pământ. În timp ce majoritatea vulcanilor de pe Pământ sunt activi „doar” câteva milioane de ani, oamenii de știință au înregistrat erupții active pe vulcanii marțieni pe parcursul a 90 de milioane de ani, ceea ce permite mai mult timp pentru ca lava să se acumuleze și să creeze structuri muntoase uriașe.

De asemenea, Marte are o mișcare foarte limitată a plăcilor tectonice, ceea ce înseamnă că suprafața nu se deplasează după erupția unui vulcan, astfel încât vulcanii stau deasupra focarelor lor pentru o perioadă mai lungă de timp.

Acest lucru face ca lava să se acumuleze mai ușor peste ea însăși, creând munți uriași, mult mai mari decât cei de pe Pământ. Pe planeta noastră, deplasarea plăcilor tectonice schimbă în cele din urmă poziția și duce la crearea unor lanțuri de insule vulcanice răspândite, spre deosebire de un singur munte uriaș.

Formarea acestui vulcan scut masiv pe Marte este rezultatul unor procese geologice distincte de cele care au modelat Pământul. Olympus Mons este un vulcan scut, caracterizat prin pantele sale blânde, similar ca formă cu vulcanii din Insulele Hawaii. El s-a construit prin acumularea a numeroase straturi de lavă bazaltică fluidă, erupte de-a lungul unei perioade extinse de timp. O diferență crucială între geologia marțiană și cea terestră constă în lipsa plăcilor tectonice active pe Marte.

Pe Pământ, mișcarea plăcilor tectonice face ca vulcanii să se deplaseze deasupra punctelor fierbinți din mantaua terestră, ducând la formarea lanțurilor vulcanice, cum ar fi cel hawaian. Pe Marte, în absența acestei mișcări laterale, magma a continuat să se acumuleze în același loc timp de miliarde de ani, dând naștere unui singur vulcan de dimensiuni colosale. Gravitația mai scăzută a planetei Marte, aproximativ 38% din cea a Pământului, a contribuit de asemenea la înălțimea impresionantă a lui Olympus Mons, exercitând o forță de flotabilitate mai mică asupra magmei în ascensiune și permițând structurilor geologice să atingă înălțimi mai mari înainte de a se prăbuși sub propria greutate.

Descoperirea celui mai înalt munte din sistemul solar

Datorită faptului că Olympus Mons este atât de mare, a fost vizibil pentru astronomi încă de la sfârșitul anilor 1800. Astronomul italian Giovanni Schiaparelli a studiat suprafața planetei Marte în anul 1877 și a documentat că a văzut ceea ce el credea că sunt canale sau șanțuri, pe lângă o pată mai luminoasă despre care credea că este vârful a ceva foarte mare.

Pe măsură ce tehnologia telescoapelor a avansat, el a reușit să determine că acele canale nu erau căile de apă pe care le credea inițial, dar că pata luminoasă pe care a observat-o era, într-adevăr, vârful unei structuri muntoase uriașe.

Schiaparelli a numit structura Nix Olympica, ceea ce înseamnă „Zăpada Olimpică”. În cele din urmă, în anul 1971, NASA a trimis în spațiu o sondă fără echipaj uman numită Mariner 9 pentru a explora în continuare suprafața lui Marte. Aceasta a ajuns pe Marte pe 14 noiembrie, în mijlocul unei furtuni masive de praf, dar imaginile pe care le-a captat și le-a trimis pe Pământ au arătat că ceea ce Schiaparelli și alții crezuseră că este vârful unui munte nu era doar atât, ci și o parte a unui vulcan masiv.

NASA a redenumit apoi muntele din Nix Olympica în Olympus Mons pentru a reflecta noua descoperire – și de atunci cercetătorii îl urmăresc pentru a afla când ar putea erupe.

Studierea lui Olympus Mons este crucială pentru înțelegerea istoriei geologice a planetei Marte. Analiza acestui vulcan oferă informații valoroase despre procesele vulcanice, structura internă a planetei și diferențele fundamentale dintre Marte și Pământ. Meteoritele provenite de la vulcani marțieni prezintă urme de interacțiune cu apa, indicând că apa ar fi putut curge pe Marte relativ recent. Posibilitatea existenței apei subterane și a căldurii geotermale sub Olympus Mons ridică întrebări fascinante despre potențialul de habitabilitate microbiană antică. Studiul deformării gravitaționale a vulcanului ajută la o mai bună înțelegere a proprietăților litosferei marțiene.