Nu gerul, ci un inamic invizibil a lovit Marea Armată a lui Napoleon în 1812, care nu s-a mai întors acasă

Timp de două secole, legenda a fost sculptată în piatră: „Generalul Iarnă” a fost cel care a îngenuncheat cea mai formidabilă forță militară a Europei. Imaginea soldaților lui Napoleon Bonaparte, înghețați în retragerea lor disperată din Rusia, a definit soarta campaniei din 1812.

Însă, într-un mormânt comun descoperit în Vilnius, Lituania, știința modernă a scos la iveală un adevăr mult mai insidios, rescriind povestea acestei înfrângeri catastrofale. Adevăratul dușman nu a fost gerul, ci un ucigaș microscopic care a lovit în plină vară.

---

Pe scurt

• Dovezile ADN moderne arată că bolile, nu iarna, au fost principalul dușman al Marii Armate a lui Napoleon în timpul campaniei din Rusia;
• Febra paratifoidă și febra recurentă au ucis și au slăbit mii de soldați în lunile de vară, cu mult înainte de venirea gerului;
• Foametea, păduchii și tactica pământului pârjolit a Rusiei au creat condițiile perfecte pentru răspândirea rapidă a epidemiilor în rândul trupelor.

---

În iunie 1812, când Napoleon a condus între 450.000 și 600.000 de soldați peste râul Neman, în inima Rusiei, încrederea era absolută. Însă, la finalul campaniei, mai puțin de 120.000 de oameni aveau să mai vadă malul de vest al râului.

Deși iarna brutală a jucat un rol în actul final al tragediei, dovezile ADN extrase din dinții soldaților deshumați la Vilnius arată că armata era deja o umbră a sa cu mult înainte de căderea primilor fulgi de nea.

Un inamic invizibil a lovit Marea Armată a lui Napoleon

Analizele de laborator au identificat doi agenți patogeni letali: Salmonella enterica, bacteria care provoacă febra paratifoidă, și Borrelia recurrentis, responsabilă pentru febra recurentă. Aceste boli, transmise prin apă și alimente contaminate și prin păduchii care mișunau pe hainele soldaților, au găsit un teren perfect pentru a prolifera.

Febra, delirul și o slăbiciune paralizantă s-au răspândit cu o viteză terifiantă prin bivuacurile supraaglomerate. Încă de la sfârșitul verii și începutul toamnei, cu luni înainte ca degerăturile și raidurile cazacilor să devină amenințarea principală, soldații mureau cu miile. Marea Armată era deja decimată în momentul în care se apropia de porțile Moscovei.

Condițiile pentru acest dezastru biologic au fost create chiar de amploarea și strategia invaziei. Începută pe 24 iunie 1812, campania avea ca scop forțarea Țarului Alexandru I să reintre în blocada economică impusă de către Napoleon Marii Britanii. Armata invadatoare, o forță multinațională masivă formată din francezi, polonezi, italieni și germani, se baza pe rapiditate și pe capacitatea de a se aproviziona de pe teritoriul inamic.

Condițiile care au condamnat Marea Armată a lui Napoleon

Însă rușii au refuzat o bătălie decisivă. Retrăgându-se strategic, au aplicat tactica pământului pârjolit, arzând recolte și distrugând sate, lăsând în urma lor un peisaj dezolant, lipsit de hrană și adăpost. Când confruntările au avut loc, precum cele sângeroase de la Smolensk și Borodino, pierderile au fost uriașe de ambele părți. Doar la Borodino, într-o singură zi, au murit cel puțin 70.000 de oameni.

Înaintând tot mai adânc în teritoriul ostil, Marea Armată a ajuns în pragul disperării. Înfometați, soldații consumau orice găseau, de la cai muribunzi la grâne mucegăite, adesea contaminate. Taberele insalubre au devenit focare de păduchi și mizerie. Paradoxal, măreția numerică a armatei, considerată punctul său forte, s-a transformat în cea mai mare vulnerabilitate, accelerând contagiunea.

Când Napoleon a intrat în Moscova, pe 14 septembrie 1812, a găsit un oraș-fantomă, abandonat și incendiat de propriii locuitori. În acel moment, zeci de mii de soldați erau deja prea bolnavi pentru a mai mărșălui, cu atât mai puțin pentru a lupta. După o așteptare zadarnică a capitulării rusești, la mijlocul lunii octombrie, cu iarna apropiindu-se, Napoleon Bonaparte a ordonat retragerea.

După cum arată un studiu publicat pe serverul BioRxiv, ceea ce a urmat a fost un marș al morții, în care supraviețuitorii, deja slăbiți, au înfruntat temperaturi extreme, atacuri constante ale cavaleriei cazace și traversarea mortală a râului Berezina. Însă, când rămășițele armatei au trecut înapoi peste Neman în decembrie, ucigașul tăcut își îndeplinise deja misiunea. Boala, nu frigul, distrusese Marea Armată, pecetluind soarta campaniei cu mult înainte ca iarna să-și poată revendica victoria.