Nunta mortului: un ritual macabru din Maramureș prin care tinerii necăsătoriți trec în lumea de dincolo

În inima tradițiilor românești, un obicei ancestral, cutremurător și plin de tâlc, veghează la trecerea celor tineri și necăsătoriți spre lumea de dincolo: nunta mortului. Credința populară, adânc înrădăcinată, șoptește că fiecare suflet trebuie să împlinească ritualul căsătoriei pentru a păși împăcat în neființă. „Dacă sufletul nu este satisfăcut,” explică cercetătorii acestor cutume, citând înțelepciunea bătrânilor, „el nu-şi găseşte odihna şi rămâne o ameninţare pentru societate.” O astfel de neliniște postumă, se crede, poate preschimba răposatul într-un strigoi, o prezență temută. Astfel, pentru a preîntâmpina o asemenea soartă, defunctul este „căsătorit” simbolic înainte de a fi încredințat pământului.

Nunta mortului, o tradiție înfiorătoare

La prima vedere, după cum explică antropologul american Gail Kligman, care a făcut mai multe studii şi cercetări în domeniul sociologiei, antropologiei şi culturii în România, desfășurarea acestei nunți postume se aseamănă izbitor cu o ceremonie funerară obișnuită. Secvențele ritualice – parastasul, priveghiul, scoaterea trupului din casă și din curte, solemnul cortegiu funebru, înhumarea și mesele comemorative – urmează un tipar cunoscut.

Chiar și conținutul esențial al bocetelor, acele cântece de jale sfâșietoare, pare identic. Tocmai de aceea, în loc să reluăm pas cu pas etapele deja familiare ale unui ceremonial funerar, vom explora nunta mortului prin prisma temelor sale profunde, a modului în care împletește, într-o metaforă complexă, destinul morții cu cel al căsătoriei. Este, așa cum observa antropologul James Fernandez, un „joc complex între asociațiile de contiguitate și de similaritate” ce definește experiența expresivă. Roman Jakobson, reflectând asupra poeziei, nota că „acolo unde similaritatea este suprapusă contiguității, orice metonimie devine uşor metaforică şi orice metaforă are o tentă metonimică.”^[sursa]

În cazul nunții mortului, această transformare ritualică aduce în prim-plan funeraliile ca o metaforă a nunții, juxtapusă peste desfășurarea concretă, metonimică, a procesiunii funerare. Această alăturare prinde viață prin intermediul unui puternic limbaj simbolic. Astfel, răposatul, pe cale de a fi „cununat” în moarte, este împodobit în straie de nuntă; miresele – fie ele vii sau trecute în neființă – sunt învăluite în albul purității. Domnișoara de onoare, dacă există, poartă și ea veșminte adecvate rolului.

Însă, într-un contrast dramatic, ceilalți participanți care „celebrează” această nuntă paradoxală sunt îmbrăcați în doliu, în negrul solemn al pierderii. Stegarul, deși poartă un steag – simbol al nunții – acesta este confecționat din baticuri negre de văduvă, embleme ale morții, înlocuind eșarfele viu colorate ale fetelor nemăritate. Se șoptește că, la fel cum moartea este aici ca o nuntă, și nunta, în esența ei de trecere, poartă un sâmbure de moarte simbolică.

Deși „mireasa” sau „mirele” poartă cunună, participanții respectă convențiile funerare: bărbații, de pildă, vor avea capul descoperit. Asemenea oricărui mire sau oricărei mirese, defunctul este condus la „biserică” de către apropiați pentru ceremonia „nupțială” – în acest caz, cimitirul, pentru înhumare. Escorta, formată din purtătorii catafalcului, reprezintă simultan și o despărțire formală de generația social-sexuală a celui plecat. Este, de altfel, singura împrejurare în care tinerilor necăsătoriți (considerați puri, neatinși de experiența sexuală) li se permite contactul public cu trupul neînsuflețit. Pe măsură ce prietenii își însoțesc fostul tovarăș spre împlinirea acestui destin aparte, tristețea copleșitoare a misiunii lor devine palpabilă: mireasa sau mirele zace într-un sicriu, purtat de o escortă cernită, iar muzica este sfâșietorul plânset al femeilor.

Pe tot parcursul ceremoniei, complexa relație dintre moarte și căsătorie este reliefată prin contraste puternice și inversiuni simbolice – albul strălucitor al nunții se opune negrului profund al morții. Această inversiune se manifestă atât în gesturi, cât și în versurile bocetelor. Acestea din urmă sunt adesea caracterizate de un „paralelism negativ” – o tehnică poetică ce, așa cum o definea Jakobson, presupune „respingerea stării metaforice în favoarea celei factuale”. Paralelismul explorează relația dintre sensuri, iar cel negativ propune o legătură contextualizată ulterior prin elemente de contrast. Analiștii care au studiat aceste jelanii s-au concentrat asupra încărcăturii lor semantice, multe dintre texte fiind culese direct de la nunți ale mortului din sate maramureșene precum Ieud, Botiza și Breb. Oricât de fidele ar fi transcrierile, litera scrisă cu greu poate transmite intensitatea emoțională copleșitoare care definește acest ritual.

Bocete dramatice sub formă de versuri

Se spune că bocitoarele intră într-o formă de comunicare cu cel adormit; totuși, cuvintele lor tânguite sunt, de regulă, adresate unor persoane anume din audiență. Chemarea pe nume implică participarea acelei persoane la această „conversație” ritualică. Formele de adresare variază de la nume individuale – „Mărie”, „Gheorghe” – la termeni de rudenie – „mamă”, „tată”, „frate”, „soră”. Însă, specific nunții mortului, apare un set distinct de termeni care subliniază statutul social al decedatului și relația metaforică dintre moarte și căsătorie. Bocitoarele se referă la defunct ca „mireasă” sau „mire”. Asemenea tuturor mirilor și mireselor, și cel plecat va fi cununat într-o ceremonie „la biserică”.

Versurile următoare sunt tipice pentru această temă:

N-am văzut aşă un mnire
Măi Dumni ca şi pă tine
Să zie popa acasă
Să te cunune pă masă.
Mnirele stă-n copîrşeu
Mnireasa-i la Dumnezău.
Cu haine albe-mbrăcată
N-om vide-o niciodată.
N-am văzut aşă o mnireasă
Să zie popa acasă
Să te cunune pă masă.
Mnireasa-i-n copîrşeu
Mnirele-i la Dumnezău
Druştile ti-or ntreba
Zine mnirele ori ba?
Mnirele-i fecior de crai
Te-a duce de mînâ în rai.

Un fragment tipic de bocet surprinde imediat identitatea celui decedat și natura extraordinară a acestei „nunți”. Practica obișnuită a nunții este aici inversată: preotul este cel care vine la casa mirelui sau a miresei pentru a oficia ceremonia, și nu invers. Expresia „să te cunune pe masă” face aluzie la așezarea coroanelor (cununilor) de către preot pe capetele mirilor în timpul slujbei ortodoxe, coroane care sunt apoi schimbate între ei. Această „încoronare” și „cununare”, săvârșite în sanctuarul casei mortului (și nu în cel al bisericii, casa Domnului), semnifică, de fapt, îndeplinirea ultimelor ritualuri. „Mireasa” sau „mirele” se odihnește, inert, într-un sicriu.

Versurile dezvăluie că alesul celui decedat este o ființă divină: Fiul sau Fiica lui Dumnezeu, în funcție de sexul răposatului. Soțul unei mirese moarte este întotdeauna „Fiul lui Dumnezeu” (Domnul Iisus, Împărat în Glorie) sau un prinț ce evocă vechii voievozi ai Maramureșului – ambii termeni invocând imagini de putere și sacralitate. Mireasa, fecioară, devine „mireasa lui Hristos”, asemenea fecioarelor sfințite. Căsătoria ei este una „perfectă”, neîntinată de păcat. Ea o va urma pe Fecioara Maria. Astfel, domnișoarele de onoare, cuprinse de neliniște, sunt alinate prin reamintirea faptului că mirele este fiu de împărat și că își va purta aleasa în Rai. Raiul este înfățișat ca o grădină minunată.

Căsătoria implică despărțirea miresei de familia sa de origine și integrarea în cea a soțului; astfel, mireasa se mută din grădina mamei sale în cea a soțului ceresc. În jocul ritualic al „Cererii miresei” la nunțile obișnuite, se spune adesea că mireasa părăsește grădina mamei, unde a îmbobocit, pentru a fi „sădită” în cea a prințului, unde va înflori. În ritul funerar, însă, decedatul este „sădit” în cimitir „nu pentru a creşte, ci pentru a putrezi”; cimitirul este considerat „o grădină închisă cu lacăt”.

În cadrul nunții mortului, mireasa este cununată cu „Fiul lui Dumnezeu” și „sădită” în grădina acestuia – o grădină la care nimeni nu are acces și din care nimeni, niciodată, nu mai pleacă. Într-un fel, nunta mortului previne și posibilitatea unei reveniri nedorite. Discutând teme similare în cultura americană, cercetătorul W. Lloyd Warner arăta că „Maria este încununarea naturii, floarea minunată a unei noi rânduieli cereşti… Dumnezeu s-a născut în lume, dar fecioara purcede mai departe în sanctitatea sa – nu există om s-o atingă. Ea devine mamă şi rămîne totuşi o grădină închisă.”

Virginitatea semnifică puritate, iar în nunta mortului, simbolurile pure trimit la divinitatea creștină: Dumnezeu, Hristos, Fecioara Maria. Din aceste considerente, căsătoria acestei mirese este văzută ca „ideală”, o formă de uniune divină. Mireasa moartă reproduce virtuțile imaculate ale Mariei: virginitate și maternitate simbolică.

Pentru un mire defunct, căsătoria se face, de asemenea, cu o ființă divină. Deși semnificația metaforică este puternică, în comunități precum Ieudul, mirele este adesea „cununat” cu o imitație de mireasă moartă. O fată nemăritată din comunitate va juca rolul simbolic al miresei pe durata acestei nunți-în-moarte. Tatăl unei astfel de „mirese” observa pertinent: „O mireasă este «dată» pentru tineri; dar niciodată nu se «dă» un mire (pentru o fată) – ci doar o cunună.”

Dacă tânărul decedat avusese o iubită, aceasta își asumă adesea rolul; o verișoară sau o vecină se poate, de asemenea, oferi. Această căsătorie simbolică cinstește sufletul celui plecat, dar, nefiind consumată, nu leagă destinele pământești. „Mireasa” mortului este liberă să se căsătorească ulterior, și, într-adevăr, s-a consemnat cazul unei tinere din localitatea Ieud care, la doar câteva săptămâni după ce fusese „mireasă a mortului”, și-a celebrat propria nuntă.

Drumul spre biserică

În mod tradițional, în drumul spre biserică, alaiul mirilor este format din prieteni. La această nuntă însă, „mireasa este condusă” doar de șase prietene – cele care poartă catafalcul, într-un cortegiu tăcut și solemn. În cazul băieților, sicriul va fi cărat de șase prieteni.

Multe dintre bocetele rostite la nunta mortului se concentrează asupra contradicțiilor sfâșietoare generate de o moarte prematură. Vârsta celui plecat ar fi cerut o căsătorie, stârnind în comunitate așteptări legate de bucuria și celebrarea unei nunți adevărate.

O bunu mândru fecior
Nu ţi-o fo vremea să mori
Ţi-o fo vremea să te-nsori.
Ţi-o fo vremea să trăieşti
Şî să te căsătoreşti.
Uă scoală-te şî te uită
Că la noi îi lume multă
C-o gândit că facem nuntă.
S-o strâns fete şî feciori
C-o gândit că tu te-nsori.
Scoalâ-te şî îţi ale
O fată pă care-i vre
Nouă la tăţi ne-a plăcea.
Bunuc cum te-ai însurat
Nici la unu nu ni-i drag
Dipt ce n-ai zinit cu steag,
în loc de steag de mătasă
Stau prapurii lângâ casă.
în loc de steag împodobdit
Steagu negru de jelit.

Forța paralelismului negativ la nivel semantic este evidentă în aceste lungi fragmente de jelanie. Accentul principal al „textului” rostit cade pe metafora nunții; însă subtextul implacabil al morții rămâne o prezență copleșitoare. Bocitoarea afirmă cu durere că nu era timpul de murit, ci de nuntit; apoi, descrie cu amărăciune detaliile unei nunți care ar fi trebuit să fie. Aici, analogia structurală dintre nuntă și riturile funerare devine deosebit de clară. Atenția este atrasă asupra numărului mare de oameni adunați în casa îndoliată – un fapt comun atât nunților, cât și funeraliilor.

Mai mult, când tinerii se adună la casa cuiva, o fac de obicei pentru socializare și veselie – șezători, petreceri. Versurile sugerează că tinerii veniseră, de fapt, pentru a celebra nunta prietenului lor, când, în realitate, sunt nevoiți să-i plângă dispariția. Tânărului i se cere, într-o invocare disperată, să se ridice și să-și aleagă o soață – un gest care ar aduce bucurie tuturor. În timpul unei nunți obișnuite, oaspeții declară că au venit „să vadă cum se târguie mirele”, adăugându-și propriile încurajări și urări. Acest act de aprobare socială integrează cuplul în rândul persoanelor căsătorite, căsătoria fiind validată laic prin consimțământul familiei și al comunității. Metafora este însă brutal demistificată în versurile finale ale bocetului: nimeni nu este, de fapt, de acord cu „căsătoria” tânărului în această formă tragică.

Relațiile dintre lumea celor vii și cea a celor trecuți dincolo sunt modelate prin diverse forme de schimb. Schimbul este un element esențial al interacțiunii sociale și, în acest context, devine parte a efortului bocitoarei de a da un sens morții. Căsătoria stabilește relații de schimb între familiile din această lume; moartea, între familiile de aici și cele de dincolo. Dar, la nunta mortului, componentele materiale care însoțesc schimbul matrimonial sunt transformate în „bunuri” spirituale.

La o nuntă obișnuită, se așteaptă ca mirele să asigure casa și mobilierul, iar mireasa, restul. La nunta mortului, însă, aceste așteptări devin imateriale. Familia „miresei” nu trebuie să se preocupe de zestre, așa cum o ilustrează versurile unui bocet:

„Uă bine te-am măritat
Puţină zestre ţi-am dat.
Uă mnirele nu o poftit
Numa popii am plătit.
Şî-âtîta ţi-o fo zestrea
Cât am plătit la popa.
Noi nu ţi-am dat zestre multă
Numa cît îţi facem nuntă.”

Cheltuielile de nuntă și de înmormântare reprezintă o preocupare majoră pentru orice familie. Asemenea evenimente sunt costisitoare și necesită o planificare atentă. Pentru nunți, pe lângă mese, taxe bisericești și altele, trebuie angajați muzicanți, oferită zestre sau construită o casă. Din această perspectivă, o nuntă a mortului este mai puțin împovărătoare financiar: rareori există muzicanți; nu e nevoie de zestre sau de o nouă locuință (deși sicriul poate fi considerat o ultimă „casă”, este incomparabil mai ieftin). Fondurile sunt necesare doar pentru desfășurarea evenimentului în sine: plata preotului, a groparului, a meselor comemorative, a sicriului.

Moartea, în atemporalitatea ei, sfidează granițele. „Viața” ei este nemuritoare. Dar, pentru cei vii, limitele sunt palpabile și adesea dureroase. Oamenii sunt muritori. În consecință, dilemele fundamentale ale existenței nu admit rezolvări simple. Printre acestea se numără și moartea prematură, cea care curmă brutal împlinirea căsătoriei și a dorinței firești. Deși nunta mortului, ca modalitate de a confrunta această tragică neîmplinire, pare a se stinge treptat în negura timpului, paradoxul central pe care îl abordează rămâne la fel de actual. Întrucât dorința umană își caută neîncetat căi de exprimare, căutarea unor rezolvări pentru aceste drame existențiale continuă, sub alte forme, în alte ritualuri, în alte credințe.