Doliu – de ce se poartă, de unde vine tradiția și cât timp se ține doliu

Doliul, această manifestare exterioară a durerii interioare, a sculptat contururile culturii noastre moderne în moduri adesea nebănuite. Tradițiile care îl însoțesc variază semnificativ în funcție de coordonatele geografice și de credințele spirituale ale comunităților.

Pentru mulți dintre cei care trec pentru prima dată prin experiența sfâșietoare a pierderii cuiva drag, apare o nevoie acută: aceea a unui cadru social clar definit pentru doliu. O modalitate universal acceptată de a semnala lumii durerea profundă cauzată de dispariția unui soț, a unui frate, a unui părinte sau chiar a unui prieten apropiat.

Această absență a unui limbaj comun al durerii, așa cum o resimțim astăzi, este, paradoxal, un fenomen relativ recent. Istoria ne dezvăluie o societate cu reguli stricte, ce dictau nu doar cum ar trebui să se îmbrace cei îndoliați, ci și cum ar trebui să se comporte, în funcție de legătura lor cu persoana decedată și de statutul lor social. De fapt, aceste norme erau atât de rigide, încât pentru sensibilitatea noastră modernă ar părea, fără îndoială, opresive, poate chiar crude.^[sursa]

O privire în istoria doliului

Rigoarea doliului victorian

Epoca victoriană a impus un cod social extrem de strict în privința doliului. Membrii familiei erau obligați să poarte negru după moartea unei persoane dragi. Însă nu era vorba doar de culoare; existau articole vestimentare specifice și, pentru femei, seturi distincte de bijuterii de doliu, menite să marcheze perioada de jelire.

Văduvele, de exemplu, trebuiau să se îmbrace exclusiv în negru pentru o perioadă de cel puțin doi ani, putând ajunge chiar și la patru. Cei care plângeau pierderea unui frate sau a unei surori erau ținuți să poarte negru timp de șase luni.

Mai mult, nimeni, indiferent de gen, nu avea permisiunea de a participa la evenimente sociale festive, precum nunți sau botezuri, pe durata doliului. În practică, acest lucru putea însemna izolarea socială a unei văduve sau a unui văduv timp de până la patru ani după decesul partenerului de viață.

Astăzi, ideea unei simple brățări negre ca simbol al doliului ar putea părea atrăgătoare unora. Însă, în epoca victoriană, acest accesoriu era rezervat aproape exclusiv bărbaților, fiind purtat doar de servitorii defunctului sau de persoanele a căror profesie impunea o uniformă specifică (precum militarii).

Relaxarea normelor la începutul secolului XX

Perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial a adus o oarecare relaxare a tradițiilor de doliu, comparativ cu rigiditatea victoriană, însă acestea rămâneau considerabil mai stricte decât cele actuale.

Atât bărbații, cât și femeile îndoliate continuau să poarte negru și să respecte interdicția de a participa la evenimente sociale pe durata „doliului profund”. Cu toate acestea, pe măsură ce urbanizarea a cuprins tot mai multe zone, limitele temporale stricte ale doliului și așteptările privind comportamentul celor îndoliați au început să se estompeze treptat.

Doliul în zilele noastre

Astăzi, deși nu vei găsi un „costum de doliu” standardizat în magazine, nu este deloc neobișnuit ca persoanele care au suferit o pierdere să simtă presiunea unor reguli nerostite. Marea diferență constă în faptul că, fiind nescrise, aceste reguli sunt interpretate subiectiv, lăsându-i pe cei îndoliați vulnerabili la judecățile celor din jur – familie, prieteni, colegi.

Dispariția, după cel de-al Doilea Război Mondial, a tradiției purtării unei ținute specifice de doliu a creat o nouă provocare: lipsa unei modalități simple și clare de a comunica celorlalți vestea tristă a decesului unui apropiat. Această situație poate genera, la unii oameni, o nostalgie sau chiar o dorință pentru un cadru mai structurat de exprimare a durerii.

Puterea vindecătoare a tradițiilor și ritualurilor

Ritualurile și ceremoniile de doliu au un rol fundamental: acela de a aduce oamenii împreună, de a oferi alinare celor care plâng și de a onora memoria celui plecat.

Indiferent de forma lor – fie că vorbim de evenimente publice ample, unde prieteni, familie și chiar străini se adună pentru a jeli în comuniune, fie de coduri vestimentare stricte și interdicții impuse de familie, completate de vizite regulate ale clerului și comunității pentru a însoți sufletul defunctului în călătoria sa – un aspect rămâne constant și definitoriu pentru ritualurile de doliu și ceremoniile funerare: cei îndurerați rareori sunt lăsați singuri.

Cu toate acestea, în societatea occidentală contemporană, această susținere comunitară prin ritualuri este tot mai puțin prezentă. Ritualurile legate de moarte sunt aproape inexistente în Statele Unite, Canada și Europa, iar ceremoniile se rezumă adesea la un priveghi și o înmormântare, urmate de… tăcere. Lucrurile nu au stat însă întotdeauna așa.

Declinul ritualurilor de doliu: o umbră a trecutului

Unii cercetători identifică epidemia de Ciumă Neagră ca fiind un punct de cotitură major în declinul ritualurilor de doliu în Occident. Numărul uriaș de decese a făcut imposibilă respectarea ritualurilor tradiționale de doliu și a celor de ultimă împărtășanie pentru toți cei care aveau nevoie.

Mai mult, necunoașterea cauzelor exacte ale Ciumei a generat o teamă profundă, determinând oamenii să evite contactul cu cadavrele, de teama contaminării. Acest comportament era în totală contradicție cu tradițiile vremii, care implicau spălarea trupului neînsuflețit acasă de către familie, așezarea lui pe pat pentru priveghi, invitarea comunității, organizarea ceremoniilor religioase și planificarea înmormântării în cimitirul bisericii locale.

Însă, în timpul Ciumei, cimitirele au devenit neîncăpătoare, iar multe trupuri au fost aruncate în grabă în șanțuri sau gropi comune. Așa cum scria Boccaccio despre Florența anului 1348: „Pe măsură ce orașul nostru s-a scufundat în această nenorocire și mizerie, autoritatea reverendă a legii, atât divină, cât și umană, s-a scufundat odată cu el.”

Durata doliului: între tradiție și credință

În ceea ce privește durata perioadei de doliu, Biserica Ortodoxă nu impune reglementări stricte. Tradiția populară, însă, indică o perioadă de un an de doliu pentru pierderea soțului, soției, copiilor sau părinților.

Pentru alte rude, prieteni sau cunoștințe, doliul este, în general, respectat timp de 40 de zile. Această perioadă are o semnificație aparte în credința ortodoxă, fiind considerată intervalul în care sufletul defunctului trece prin judecata particulară și are nevoie de rugăciunile celor rămași pentru a se înălța la ceruri și a-și găsi odihna veșnică.

Diversitatea tradițiilor de doliu în lume: o tapiserie culturală

Practica doliului este o constantă universală, întâlnită în fiecare cultură, dar manifestată printr-o bogată diversitate de forme. Perioada și metodele de jelire sunt, de regulă, modelate de cultura și religia în care am crescut. Deși multe tradiții prezintă similitudini, există numeroase practici unice, specifice anumitor regiuni ale globului.

Într-o lume tot mai interconectată, conștientizarea și respectul față de tradițiile vecinilor noștri devin esențiale.

Doliul în România

Tradiția ortodoxă joacă un rol central în practicile de doliu. Purtarea hainelor negre este cel mai vizibil semn exterior al doliului. Durata acceptată tradițional este de un an pentru rudele de gradul întâi (soț/soție, părinți, copii) și 40 de zile (până la primul parastas) sau șase luni pentru alte rude apropiate (frați, surori, bunici).

În unele zone rurale, văduvele pot purta negru pentru tot restul vieții. Pe lângă îmbrăcăminte, doliul implică și restricții comportamentale: evitarea participării la petreceri, nunți, botezuri, ascultarea muzicii sau vizionarea programelor de divertisment. Bărbații pot purta o banderolă neagră pe braț sau o bucată mică de pânză neagră prinsă la reverul hainei. Se acordă o importanță deosebită pomenirilor și parastaselor la termene fixe (9 zile, 40 de zile, 3, 6, 9 luni, 1 an și apoi anual până la 7 ani), considerate esențiale pentru odihna sufletului celui adormit.

Acoperirea oglinzilor în casa unde a avut loc decesul este un alt obicei întâlnit, având la bază credința că sufletul ar putea rămâne captiv în reflexie. Doliul este văzut nu doar ca o expresie a durerii personale, ci și ca o datorie morală și spirituală față de cel plecat și față de comunitate.

Occidentul: În Statele Unite, Canada și multe țări europene, adepții majorității confesiunilor creștine organizează un priveghi (vizită) la biserică sau la o casă funerară, urmat de o slujbă religioasă și înmormântare câteva zile mai târziu. Culorile închise sunt purtate frecvent pentru a sublinia solemnitatea momentului. Adesea, familia defunctului invită participanții la o masă comemorativă, fie acasă, fie la un restaurant.

Există însă și variații regionale și naționale notabile:

• Italia: Se prepară o prăjitură specială numită „Ossa dei Morti” (oasele morților);
• Grecia: Înmormântarea are loc, de obicei, în 24 de ore. Trupul este expus acasă, în sicriu deschis, iar capacul acestuia este așezat în fața ușii. Vizitatorii aduc adesea flori pe care le așază în sicriu și sărută fruntea defunctului. Mamele și văduvele poartă negru complet timp de 40 de zile, iar rudele apropiate de sex masculin nu se bărbieresc în această perioadă;
• Portugalia: Decesul unui localnic este anunțat prin tragerea clopotelor bisericii. Casa familiei îndoliate este deschisă vizitatorilor. Se poartă negru pe toată durata doliului, iar văduvele pot purta negru pentru tot restul vieții;
• Germania: Defunctul este considerat un oaspete de onoare în biserică. Ceremonia este foarte sobră, axată pe aducerea ultimului omagiu, urmată de o scurtă slujbă de înmormântare;
• Rusia: Familia are datoria de a invita numeroși oaspeți acasă pentru a-și lua rămas bun de la cel decedat. Adesea, familia rostește o rugăciune de binecuvântare;
• Spania: Înmormântarea are loc în 24 de ore, dacă este posibil, amânarea fiind acceptată doar pentru a permite rudelor apropiate venite de departe să participe.

Asia: În majoritatea culturilor asiatice, albul este culoarea tradițională a doliului. Spre deosebire de Occident, culorile închise nu sunt, în general, acceptate în acest context. Deși există tradiții comune, multe practici sunt specifice unei anumite țări sau afilieri religioase:

• Japonia: Unele tradiții budiste implică acordarea unui nou nume defunctului. În prezent, doliul se manifestă în principal printr-un priveghi, iar incinerarea este practica predominantă;
• China: Membrii familiei defunctului nu poartă bijuterii și evită culoarea roșie, considerată un simbol al fericirii. Poziționarea familiei în jurul sicriului în timpul priveghiului respectă ierarhia familială. Copiii și nurorile poartă negru, nepoții poartă albastru, iar ginerii poartă alb. Doliul pentru familia apropiată durează 100 de zile. Invitații la înmormântare primesc un plic alb conținând o monedă și o bomboană, ca un ultim dar din partea defunctului;
• Tibet: Din cauza condițiilor geografice, se practică adesea „înmormântarea în cer”, în care trupul este lăsat pradă vulturilor. Se desfășoară numeroase ritualuri și rugăciuni, care pot continua timp de 49 de zile, pentru a asigura o karmă favorabilă pentru renașterea viitoare;
• Coreea: Priveghiul și vizitele au loc, de obicei, înainte de înmormântare. În seara premergătoare slujbei, familia și prietenii cântă împreună. Panglici cu mesaje pentru defunct sunt adesea legate de plantele sau coroanele funerare;
• India: Obiceiurile funerare sunt strict dictate de religia defunctului. Hindușii și budiștii sunt adesea incinerați, în timp ce musulmanii nu sunt niciodată incinerați. Un element comun este rolul central al fiului cel mare în organizarea funeraliilor, niciodată al unei fiice sau al soției;
• Filipine: Trupul defunctului este expus timp de nouă zile, de obicei în casa familiei. În această perioadă, nu se mătură în casă. Rudele evită să se spele sau să se pieptene în apropierea defunctului. Se poartă adesea un ac de doliu negru, care este apoi așezat pe sicriu înainte de înmormântare.

Africa: Continentul african, cu diversitatea sa de țări, religii și triburi, prezintă o multitudine de obiceiuri funerare. O practică răspândită este oferirea de alimente celor îndoliați. Familia își ia adesea liber mai multe zile pentru a găti pentru toți cei care vin să prezinte condoleanțe. Femeile din familie își exprimă durerea prin lamentări intense, adesea acompaniate de flaute sau tobe. Bărbații pot participa prin cântece și dansuri în onoarea defunctului. În multe regiuni africane, perioada de doliu durează o săptămână.

Deși formele de exprimare a doliului variază enorm de la un continent la altul, de la o țară la alta și de la o religie la alta, o temă fundamentală rămâne universală: onoarea și respectul profund față de cel decedat, manifestate de toți cei care îi plâng pierderea.