Am stat de curând în fața unei vitrine la Muzeul Petrolului din Ploiești și am privit un obiect aparent banal: o cănuță romană, modestă, cu urme de păcură întărită scoasă din pământ la Sucidava. În acel moment, am înțeles ceva esențial.
Povestea petrolului românesc nu e doar despre cifre, date și tehnologie. Este o poveste despre ADN-ul nostru industrial, o poveste a inovației care a început aici, cu mii de ani în urmă, și care, la un moment dat, a pus România înaintea întregii lumi, fără a cădea în panta naționalismului de carton și a dacopatiei. O poveste pe care am uitat-o.
Ce este, de fapt, „aurul negru”?
Înainte de a înțelege cum am ajuns primii, trebuie să ne amintim ce este, în esența lui, acest lichid vâscos și închis la culoare. Nu este doar o „rocă”, așa cum apare în definițiile seci. Este o capsulă a timpului. Teoria acceptată astăzi, cea organică, spune o poveste incredibilă: țițeiul s-a format din nămolul provenit din miliarde de viețuitoare microscopice – plancton – care au trăit în mări străvechi.
Depus pe fundul apelor, fără oxigen, acest material organic a fost transformat de-a lungul a milioane de ani de bacterii anaerobe într-o substanță numită sapropel. Apoi, sub presiuni și temperaturi uriașe, acest sapropel s-a „copt” lent, transformându-se în ceea ce noi numim țiței. Fiecare zăcământ poartă amprenta unică a vieții marine din care s-a născut, de aceea petrolul din zone diferite are calități distincte.
Un vânt de schimbare: cum a fost dezlănțuit potențialul românesc
Dar de ce noi? De ce atunci, la mijlocul secolului XIX? Geniul tehnic a existat dintotdeauna, însă îi lipsea contextul pentru a se manifesta. Scânteia a venit nu dintr-un laborator, ci de pe câmpul diplomatic. Două tratate încheiate între Imperiul Rus și cel Otoman au schimbat totul pentru Principatele Române.
Mai întâi, Convenția de la Akerman (1826) și apoi, decisiv, Pacea de la Adrianopol (1829) au forțat Imperiul Otoman să acorde autonomie Principatelor, să-și retragă armatele și, cel mai important, să renunțe la monopolul comercial.
Dintr-o dată, românii aveau libertatea comerțului pentru toate produsele și libertatea de a naviga pe Dunăre cu vase proprii. Teama seculară că orice bogăție va lua drumul Istanbulului fără răsplată dispăruse. Un val de energie antreprenorială a fost dezlănțuit, iar vizionarii au început să privească cu alți ochi la „păcura” care mustea la suprafața pământului, arăta Constantin Giurescu în cartea Vechimea exploatării petrolului şi a „cerii de pământ” în Ţările Române.
O lume în beznă și o idee nebunească
În acest nou climat de optimism, imaginați-vă Bucureștiul. O capitală europeană în formare, dar una cufundată în întuneric odată cu lăsarea serii. Străzile erau luminate precar cu lumânări scumpe sau cu lămpi cu ulei de rapiță, care scoteau un fum înecăcios. Aceasta era lumea în care un antreprenor vizionar, Teodor Mehedințeanu, a avut o idee. O idee atât de îndrăzneață, încât a eșuat lamentabil la prima încercare.
În anul 1856, primăria a scos la licitație iluminatul orașului cu „gaz lampant”, un produs distilat din țiței. Mehedințeanu a câștigat, dar și-a dat seama rapid că nu avea capacitatea tehnică să onoreze contractul. Licitația a fost anulată. Pentru mulți, ar fi fost sfârșitul. Pentru el, a fost doar începutul.
„Fabrica de gazu’”: cum s-a născut la Ploiești prima rafinărie din lume
În loc să renunțe, Mehedințeanu a făcut ceva radical: a plecat în Germania, centrul tehnologic al Europei de la acea vreme. S-a documentat, a studiat cele mai noi utilaje și a comandat de la firma Moltrecht din Hamburg echipamente revoluționare, proiectate inițial pentru prelucrarea șisturilor bituminoase.
În primăvara anului 1857, la Bariera Râfov din Ploiești, pe un teren de 4 hectare, „fabrica de gazu’” a fraților Marin și Teodor Mehedințeanu a intrat în funcțiune. Și nu era doar o altă distilerie rudimentară, cum mai existau prin lume. Era altceva.
Specialiștii confirmă că instalația de la Ploiești era net superioară oricărei alteia existente. Folosea cazane cilindrice de 10.000 de litri, încălzite cu un amestec de păcură și benzină, și, cel mai important, aplica un proces de rafinare chimică folosind sodă caustică și acid sulfuric. Aceasta nu era o distilerie, era, prin definiție, prima rafinărie funcțională din lume.
București, Orașul-Lumină… înaintea tuturor
Cu noua tehnologie și un produs de o calitate excepțională, Mehedințeanu s-a întors la Primăria Bucureștiului. De data aceasta, a câștigat licitația fără drept de apel. Contractul semnat în 1857 prevedea instalarea a 1000 de felinare pe străzile capitalei.
Astfel, în același an, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat integral cu petrol lampant rafinat local. O performanță care a pus capitala Țării Românești înaintea unor metropole precum Viena, Paris sau Berlin.
România a înregistrat producție de petrol cu 2 ani înaintea SUA
Performanța de la Ploiești nu a fost un accident fericit. Ea a fost vârful de lance al unei industrii care se năștea cu o vigoare fără precedent. Atât de viguroasă, încât a stabilit un record mondial care stă în picioare și astăzi în analele istoriei.
Prestigioasa lucrare „The Science of Petroleum”, publicată de Oxford University Press în 1938, certifică fără echivoc:
- România (1857): a fost prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial în statisticile internaționale, cu o cantitate de 275 de tone;
- SUA (1859): au intrat în statistici doi ani mai târziu, cu 274 de tone;
- Italia (1860): a urmat la trei ani distanță;
- Canada (1862): la cinci ani distanță;
- Rusia (1863): la șase ani distanță.
Gândiți-vă la acest lucru. Într-o lume care abia descoperea potențialul „aurului negru”, o mică țară de la Dunăre nu doar că participa la cursă, ci o conducea.
O moștenire de pionierat
Cascada de premiere mondiale nu s-a oprit aici. România a realizat și primul export de benzină din lume (1900) și a publicat prima carte de specialitate despre petrol (Cucu Starostescu, 1881).
Așa că data viitoare când vă opriți la pompă și priviți cu frustrare cifrele care se rotesc pe afișaj, amintiți-vă de frații Mehedințeanu. Amintiți-vă de „fabrica de gazu’” de la Ploiești și de cele 1000 de felinare care au făcut din București un far de lumină pentru întreaga lume. Poate că prețul combustibilului nu va scădea, dar cu siguranță veți pleca de acolo cu rezervorul de mândrie națională puțin mai plin.
