Te-ai oprit vreodată să te gândești cum arăta viața reală a unei tinere de 18 ani în România anilor 1900, în plină „Belle Époque” („Epoca Frumoasă”)? Înainte de a visa la carieră, independență sau chiar la a alege liber pe cine iubește, ea se afla în fața unei singure certitudini: schimbarea unei autorități cu alta. Trecerea de sub controlul strict al părinților sub cel, adesea și mai rigid, al unui soț. O lume a contradicțiilor, în care imaginea idilică de „înger al casei” ascundea o realitate juridică brutală.
Societatea românească de atunci cultiva femeia doar pentru trei roluri precise: mamă, soție și bună creștină. Orice altceva era considerat nepotrivit. O tânără era crescută sub o supraveghere de vultur, adesea de guvernante străine, izolată de lume până la momentul în care era „scoasă în le monde”, povestește Ethel Greening Pantazzi, o martoră a acelor vremuri.
„Logodnicii nu sunt niciodată lăsați singuri. […] Abia după căsătorie ajung să fie libere pentru prima dată în viață și să se distreze și ele puțin”, scrie Casa Filipescu Cesianu, citând din memoriile vremii.
Dar ce însemna, de fapt, această „libertate”? În spatele balurilor strălucitoare, se ascundea o colivie legală, ale cărei gratii erau definite de datorii sociale și, mai ales, de Codul Civil.
Datoria supremă: maternitatea ca destin
Odată căsătorită, femeia putea aspira la titluri precum „îngerul casei” sau „regina căminului” doar prin exercitarea virtuților și a iubirii necondiționate pentru soțul ei. Însă rolul ei suprem, obligația sacră care îi valida existența în societate, era maternitatea. Se considera la acea vreme că a da naștere anulează „impuritatea” femeii, arăta Alin Ciupală în cartea „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat”.
Neputința de a avea copii o transforma într-o paria. O făcea ineficientă social, atrăgându-i disprețul sau mila comunității. Mai mult, îi oferea soțului dreptul legal de a divorța. Chiar și cu prezența bonelor și a guvernantelor, rolul de mamă surclasa orice altă aspirație, canalizând toată atenția și energia femeii.
Rechizitoriul tăcerii: legea civilă transforma soțiile în proprietatea legală a bărbaților
Filosoafa Sofia Nădejde descria fără ocolișuri raportul dintre soți ca fiind unul de vasalitate, cu o mențiune teribilă: „femeia este supusă la mai multă ascultare decât vasalul”. Nu era o metaforă, ci o realitate consfințită juridic. Iată ce spunea legea:
- Supunere totală: conform articolului 195 din Codul Civil din 1864, femeia datora ascultare bărbatului;
- Controlul averii: dacă femeia avea zestre, administrarea ei intra complet pe mâna soțului, care o putea folosi cum dorea, fără a da socoteală;
- Proprietate fără drepturi: articolul 199 din Codul Civil din 1864 dispunea că averea personală a femeii, neinclusă în zestre („paraferna”), nu putea fi înstrăinată fără acordul bărbatului;
- Incapacitate juridică: o femeie căsătorită nu putea da pe nimeni în judecată și nici nu se putea apăra într-un proces fără autorizația soțului;
- Dependență financiară absolută: nu putea să dea, să primească bani, să accepte sau să refuze moșteniri și, cel mai șocant, nu avea dreptul de a retrage bani din bancă fără consimțământul soțului;
- Prizonieră în propria casă: dacă cerea despărțirea, legea nu-i permitea să părăsească locuința soțului în timpul procesului, oricât de periculoasă ar fi fost șederea pentru ea;
- Custodia copiilor: indiferent cât de decăzut moral sau abuziv ar fi fost soțul, el avea dreptul automat de custodie asupra copiilor;
- O singură excepție: singurul act juridic pe care o femeie îl putea face fără autorizația soțului era propriul testament.
O cale de ieșire? divorțul și dublul standard
Deși Biserica permitea până la trei divorțuri, iar unii contemporani acuzau cuplurile că se despart din motive triviale, realitatea era că divorțul rămânea o măsură radicală. De obicei, era declanșat de fapte grave: adulter, cruzimi sau injurii.
Aici, însă, opinia publică aplica un dublu standard brutal. Adulterul femeii era taxat mult mai aspru. Mai mult, uneori femeile erau considerate vinovate chiar și pentru infidelitatea soților, pe motiv că ar fi refuzat să le satisfacă „nevoile biologice”.
Micile victorii și emanciparea lentă
Într-un astfel de sistem, cum putea o femeie să respire? Paradoxal, uneori chiar zestrea devenea o armă. Dacă un soț risipitor administra prost averea, amenințarea cu divorțul – care implica restituirea integrală a zestrei – putea înclina balanța puterii.
Adevărata libertate nu a venit însă dintr-o lege, ci din nenumărate acte de curaj tăcut. Femeile au învățat să navigheze printre interdicții, aplicând ceea ce am putea numi „principiul diminuării constrângerii”: fiecare permisiune obținută era transformată în normă, iar fiecare victorie devenea temelia pentru următoarea, construind, cărămidă cu cărămidă, edificiul emancipării de care ne bucurăm astăzi.
