„Fetița afgană” – Chipul ei a devenit un simbol universal, o imagine imortalizată în analele fotografiei, însă viața femeii din spatele uneia dintre cele mai recunoscute portrete din toate timpurile a fost o odisee a suferinței. De la teatre de război la dramele climatice, istoria este marcată de fotografii-document, iar „Fetița afgană” este, fără îndoială, una dintre ele.
Capturată în anul 1984 de fotoreporterul de război Steve McCurry, imaginea a fost realizată în tabăra de refugiați Nasir Bagh din Pakistan, în tumultul anilor de ocupație sovietică a Afganistanului. Privirea ei directă, ochii verzi, pătrunzători, au făcut înconjurul lumii, ajungând pe coperta revistei National Geographic în anul 1985. Însă, dincolo de faima instantanee a portretului, povestea fetei a rămas decenii la rând un mister.
Cine este „fetița afgană”
În spatele acelor ochi se ascundea Sharbat Gula, pe atunci o copilă de doar 12 ani. Orfană de mamă de la vârsta de opt ani, răpusă de apendicită, Sharbat împărțea soarta a nenumărați alți afgani, forțați să caute adăpost în Pakistan. Abia în anul 2002, identitatea ei a fost confirmată. Fata cu ochi verzi era acum o femeie în toată firea, la 30 de ani, iar viața nu fusese blândă cu ea.
„Fotografia din 1984 surprindea demnitatea, inocența, curajul și forța ei de a îndura. Fără un singur cuvânt, doar prin expresia chipului, ea a dat un chip uman dramei refugiaților de pretutindeni. Era o urmă de sfidare în privirea ei. Chipul său a devenit o emblemă a luptei colective a refugiaților. Cred că toți afganii poartă în ei acest sentiment că viața este o luptă, dar că vom rezista și vom merge mai departe. Chipul ei era chinuit, dar ținea capul sus.”, mărturisea McCurry pentru publicația Al Jazeera în anul 2016.
Când McCurry a regăsit-o, Sharbat trăia tot în Pakistan, alături de familia sa. Se căsătorise la 13 ani, la scurt timp după ce fusese fotografiată, însă destinul îi răpise una dintre fiice la scurt timp după naștere.
Reuniunea dintre femeia cu ochi verzi și fotograf a fost liniștită. În ceea ce privește femeile căsătorite, tradiția culturală afgană este strictă. Ea nu trebuie să privească – și cu siguranță nu trebuie să-i zâmbească – un bărbat care nu este soțul ei. Sharbat nu i-a zâmbit lui McCurry. Expresia ei, a spus el, era impasibilă. Sharbat nu poate înțelege cum fotografia ei a emoționat atât de mulți oameni. Nu cunoaște puterea acelor ochi.
„În 2002, am găsit o mamă care continua să lupte pentru a-și întreține familia”, povestea fotograful. „Am văzut cum greutățile îi modelaseră trăsăturile. Chipul ei părea sculptat de vreme, de anxietate, de lipsuri și de o alimentație precară. Și totuși, în ciuda tuturor încercărilor, continua să meargă înainte.”
Arestată în Pakistan
Soarta avea însă să-i rezerve și alte încercări. În anul 2016, Sharbat a fost arestată sub acuzația că trăia în Pakistan cu acte false, o învinuire pe care a negat-o constant. Tragediile se ținuseră lanț: după reîntâlnirea cu McCurry, își pierduse atât soțul, Rahmat Gul, cât și o a doua fiică, ambii secerați de hepatita C. Fiica sa, în vârstă de 22 de ani, lăsase în urmă un copil de doar două luni.
Sharbat a executat 15 zile de închisoare, dintre care o săptămână a petrecut-o într-un spital, luptând cu aceeași boală care îi răpise familia. „A fost cel mai greu și mai cumplit episod din viața mea”, își amintește ea.
Ulterior, autoritățile pakistaneze i-au oferit dreptul de a rămâne, însă Sharbat a refuzat cu demnitate. „Le-am spus că mă întorc în țara mea. «M-ați lăsat să stau aici 35 de ani, dar la final m-ați tratat așa. Este de ajuns», le-am zis. Dacă m-aș mai întoarce vreodată, ar fi doar ca să mă rog la mormintele soțului și fiicei mele, îngropați în fața casei unde am locuit.”, declara ea pentru BBC.
A fost transportată cu avionul la Kabul, unde președintele de atunci, Ashraf Ghani, i-a înmânat personal cheile unui apartament. Gestul a fost încărcat de simbolism politic. Heather Barr, cercetător la Human Rights Watch (HRW), comenta la acea vreme: „Această femeie este un simbol atât pentru afgani, cât și pentru Pakistan. Modul în care Pakistanul a expus-o mediatic a fost o formă de umilire la adresa guvernului afgan, mesajul fiind: «Iată o femeie care a fost nevoită să fugă din țara voastră la noi». Guvernul afgan a răspuns primind-o înapoi cu fast. Mesajul lor a fost: «Ne putem purta de grijă propriului popor».”
A doua fugă din Afganistan
Însă siguranța avea să fie, din nou, efemeră. În anul 2021, odată cu revenirea talibanilor la putere, călătoria lui Sharbat a reînceput. Italia i-a acordat azil ei și copiilor săi, alăturându-se efortului internațional de a evacua sute de afgani după retragerea trupelor americane.
Într-un interviu acordat în anul 2022 publicației La Repubblica, Sharbat a vorbit despre sentimentele sale ambivalente față de fotografia care i-a marcat existența și despre șansa la o nouă viață.
„Acea fotografie mi-a creat multe probleme… Aș fi preferat să nu fi fost făcută niciodată. Îmi amintesc perfect acea zi, fotograful venind la școala din tabăra Nasir Bagh. Eram doar un copil. Nu-mi plăceau pozele. În cultura afgană, femeile nu apar în fotografii. Dar nu am avut de ales. La început, am fost îngrijorată de faimă, dar când am aflat că, datorită mie, mulți oameni și refugiați au primit ajutor, m-am bucurat.”, mărturisea ea.
Noua viață în Italia i-a adus însă o libertate la care doar visase: „La întoarcerea în Kabul, deși guvernul ne-a sprijinit, familia soțului meu s-a opus ca fiica mea să meargă la școală, chiar dacă ea își dorea. Nu puteam face nimic. Dar astăzi pot. Aici suntem liberi, putem alege. Fiica mea vrea să devină medic și i-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință să-i împlinesc visul.”
Când povestea ei a devenit, în sfârșit, cunoscută în întregime, oamenii au fost șocați să afle cât de aspră a fost viața femeii cu cel mai celebru chip de refugiat.
„Asta îți arată cât de mult te poate îmbătrâni o viață de suferință. Are doar 53 de ani”, scria cineva.
„Când eram copil, aveam poza ei în caiet”, mărturisea un altul. „Dintr-un anume motiv, m-a mișcat profund. Îmi pare atât de rău să aflu prin ce a trecut. Sper că acum este într-un loc sigur, alături de familie. Îi doresc tot binele din lume.”
Un al treilea comentariu sintetiza admirația multora: „Regret suferința ei, dar mai presus de orice îi admir forța și determinarea, în situații cărora multe femei din Occident, mai ales astăzi, le-ar face cu greu față. Merită laudele noastre, nu mila.”
