Omul Bolnav al Europei: declinul Imperiului Otoman

Termenul „Omul bolnav al Europei” a fost folosit pentru a descrie declinul Imperiului Otoman în ultimii două sute de ani ai existenței sale, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

Imperiul Otoman, la apogeul său în secolele XVI și XVII, era unul dintre cele mai puternice state islamice din lume. Controla vaste teritorii, inclusiv cea mai mare parte a Europei de Sud-Est, Irak, Siria, Israel, Egipt, părți din Africa de Nord și Peninsula Arabică. De la un mic emirat de frontieră în secolul al XIII-lea, acest imperiu s-a extins rapid, devenind o superputere islamică după cucerirea teritoriilor arabe.

Sub conducerea lui Suleiman Magnificul, Imperiul Otoman a lansat campanii militare care au extins controlul său din Europa Centrală până la Oceanul Indian, transformându-l în cea mai mare putere mediteraneană și europeană. Totuși, la fel ca orice mare imperiu, în timp, Otomanii au intrat în declin, primind infamul epitet de „Omul bolnav al Europei”.^[sursa]

Criza Imperiului Otoman: Omul Bolnav al Europei

Începutul crizei otomane la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost marcat de slăbiciunea militară. Armata otomană, care fusese cândva un simbol al puterii, nu mai putea concura cu organizarea și echipamentele moderne ale armatelor marilor puteri europene. În același timp, puterea excesivă a lordilor locali a dus la probleme economice și sociale grave.

Imperiul a început să se scufunde în haos, iar finanțele statului au devenit precare. Reformele erau inevitabile, iar liderii mai vizionari ai Imperiului au realizat că doar prin schimbări profunde ar putea salva statul.

Cu toate acestea, orice tentativă de reformă a întâmpinat o opoziție acerbă. Diverse grupuri de interese, care beneficiau de pe urma vechiului sistem, au rezistat oricărei schimbări ce le-ar fi amenințat privilegiile. În plus, reformele riscau să afecteze drepturi și beneficii dobândite de-a lungul timpului, ceea ce a generat o rezistență puternică în rândul multor segmente ale societății.

Criza fundamentală a Imperiului Otoman avea rădăcini în declinul lent al sistemului său feudal. Puterea militară și economică a statului se baza pe acest sistem, care a început să fie erodat de factori interni și de influențele economice europene, încă din secolul al XVI-lea.

Problema orientală și competiția marilor puteri

Divizarea „Omului bolnav al Europei” părea inevitabilă, iar marile puteri europene erau pregătite să profite de prăbușirea acestui imperiu. Aceasta a dat naștere așa-numitei „Probleme Orientale”, o chestiune care a dominat politica internațională a secolului al XIX-lea.^[sursa]

Rusia avea cel mai mare interes în chestiunea otomană, mai ales după ce, în urma Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, obținuse dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiul Otoman. În același timp, Marea Britanie și Franța susțineau menținerea integrității Imperiului Otoman din cauza intereselor lor economice în Mediterană.

Slăbit de înfrângeri militare și de revolte interne, Imperiul Otoman a lansat o serie de reforme începând cu secolul al XIX-lea. Inițiatorul acestor reforme a fost sultanul Selim al III-lea, care a urcat pe tron în anul în care a izbucnit Revoluția Franceză.

Selim al III-lea s-a concentrat pe redresarea finanțelor și pe reorganizarea armatei după modelele occidentale. Aceasta a implicat desființarea ordinului ienicerilor și a cavaleriei tradiționale, pentru a introduce un serviciu militar permanent și modernizat. Reformele au vizat și reorganizarea administrației și a sistemului financiar.^[sursa]

Alte reforme ale Imperiului Otoman

Însă „Omul bolnav al Europei” nu putea fi vindecat atât de ușor. Noul sultan, Mahmud al II-lea, a reușit să rezolve problema ienicerilor în anul 1826, când i-a învins cu o armată modernizată și i-a desființat complet. De asemenea, Mahmud al II-lea a introdus o serie de reforme progresiste care au afectat structura statală, militară și administrativă a Imperiului Otoman, rămânând în istorie ca unul dintre marii reformatori ai imperiului.

Un modernizator de seamă, sultanul Mahmud al II-lea a dat un exemplu personal adoptând stiluri vestimentare europene și participând la concerte, opere și balete organizate la ambasadele străine. În această perioadă, cunoașterea limbii franceze a devenit un semn de educație în Istanbul. Cu toate acestea, reformele sale au stârnit nemulțumiri în rândul musulmanilor ortodocși, care au privit cu suspiciune aceste schimbări. Mai mult, instituțiile religioase au fost lăsate în afara acestor transformări, ceea ce a alimentat rezistența față de modernizare.

Deși reformele inițiate de Mahmud al II-lea au fost progresiste, ele nu au putut salva Imperiul Otoman. Chiar și sub conducerea capabilă a unui lider modernizator, „Omul bolnav al Europei” continua să fie afectat de o boală care părea incurabilă.

Revoluții în Balcani

Timp de secole, națiunile balcanice și-au păstrat identitatea etnică și spirituală sub dominația otomană. Diferențele sociale și religioase dintre conducătorii feudali musulmani și țăranii creștini au împiedicat integrarea și apropierea politică a celor două grupuri. În secolul al XIX-lea, popoarele din Balcani au început să își manifeste dorința de eliberare, angajându-se activ în rezolvarea așa-numitei „Chestiuni Orientale”.

Prima revoluție a izbucnit în Serbia, urmată de revolte în Grecia, România și alte regiuni balcanice, care au continuat până în anul 1878. Chestiunea orientală a revenit în centrul politicii europene în anul 1875, când o mare revoltă a țăranilor din Herțegovina s-a extins rapid în întreaga Bosnie.

Serbia și Muntenegru au intervenit pentru a sprijini Bosnia în lupta împotriva otomanilor, transformând conflictul într-o problemă europeană de primă importanță, cunoscută drept Marea Criză Orientală. În urma războiului, Serbia și Muntenegru au reușit să recâștige mai multe orașe importante și să își extindă teritoriile.

Rusia, victorioasă în războiul din martie 1878, a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano, care prevedea crearea unui mare stat bulgar sub influența rusă, prin care Rusia ar fi putut controla strategic Balcanii.

Congresul de la Berlin

Însă marile puteri europene nu au fost mulțumite de termenii Tratatului de la San Stefano. Drept urmare, a fost semnat un nou tratat de pace, de această dată la Berlin. Congresul de la Berlin, desfășurat între 13 iunie și 13 iulie 1878, a reunit reprezentanți din Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și Imperiul Otoman. Deciziile luate la Berlin au pus capăt Marii Crize Orientale și au reprezentat un pas important în încercarea de a soluționa pe termen lung „Chestiunea Orientală”.

Deși Congresul de la Berlin a reușit, în linii mari, să rezolve principalele probleme, procesul a fost plin de dificultăți. Chiar dacă anumite prevederi au fost ajustate, situația Imperiului Otoman nu s-a îmbunătățit semnificativ. Majoritatea teritoriilor sale au fost pierdute, iar influența sa în regiune s-a diminuat drastic. Imperiul Otoman era în declin – iar procesul părea ireversibil.

Noul sultan, Abdul Hamid al II-lea, a protestat împotriva deciziilor luate la Congresul de la Berlin, însă fără succes. Încrezător tot mai puțin în propriii săi supuși, Abdul Hamid a umplut țara cu spioni, iar condamnările la moarte deveniseră o rutină zilnică. Tensiunile din țară i-au forțat pe tinerii progresiști să plece în exil, unde au creat „Comitetul Tinerilor Turci”. Pe măsură ce regimul său devenea tot mai despotic, Abdul Hamid s-a confruntat cu întrebări și presiuni tot mai mari.

Unul dintre principalele probleme ale statului otoman era datoria externă uriașă, care a deschis larg porțile pentru interferența europeană în economia turcă. Practic, Turcia devenise o țară semicolonială. Pe măsură ce domnia lui Abdul Hamid devenea din ce în ce mai opresivă, mișcarea de rezistență condusă de tinerii progresiști a căpătat tot mai multă forță.

În anul 1891, un grup de intelectuali și ofițeri turci a înființat în Geneva „Comitetul pentru Uniune și Progres”, cu scopul de a răsturna sultanul și de a introduce un sistem democratic în Turcia. Acest comitet a atras numeroși tineri ofițeri, mulți dintre ei staționați în Macedonia, precum și reprezentanți ai națiunilor oprimante din imperiu, cum ar fi macedonenii, armenii și arabii. Revoluția Tinerilor Turci, cum a fost cunoscută, a dus în cele din urmă la răsturnarea sultanului.

Războaie noi, probleme vechi

În urma revoluției, Imperiul Otoman a devenit o monarhie constituțională. Noul sultan a fost obligat să depună un jurământ în fața Parlamentului, angajându-se să respecte Constituția, să urmeze legea Sharia și să rămână loial patriei și poporului. Totuși, aceste schimbări nu au reușit să aducă stabilitatea dorită, deoarece popoarele subjugate din imperiu, precum sârbii, bulgarii, arabii, armenii și albanezii, continuau să respingă dominația otomană.

Albania a fost scena unei revolte majore, care a culminat cu proclamarea independenței. Apoi, Primul Război Balcanic a adus și mai multe probleme pentru imperiu, când armatele sârbă, bulgară, greacă și muntenegreană și-au unit forțele. Obiectivele lor includeau împărțirea Macedoniei, eliberarea Traciei și chiar atacul asupra Edirne și Istanbulului.

Armata otomană a suferit pierderi uriașe, iar bulgarii au cucerit Edirne, masacrând populația musulmană din Tracia. Imperiul era cuprins de haos, iar sultanul se dovedea complet neputincios.

„Omul bolnav al Europei”: sfârșitul inevitabil

Primul Război Mondial a adus noi greutăți pentru Imperiul Otoman. Înfrângerile din război au confirmat faptul că imperiul nu mai putea supraviețui. La sfârșitul conflictului, „omul bolnav al Europei” se găsea printre învinși, iar puterile victorioase au decis soarta turcilor. Armatele franceze și britanice au ocupat Istanbulul, iar zona strâmtorilor a fost pusă sub administrație internațională.

Prin tratatul de pace, majoritatea teritoriilor imperiului au fost împărțite între Franța și Marea Britanie, o umilință profundă pentru turci. În acest context sumbru, forțele rămase din Imperiul Otoman, care refuzau să accepte înfrângerea totală, au început să se organizeze pentru a rezista noii ordini internaționale. Această mișcare a surprins atât pe învingători, cât și pe învinși.

De la Imperiu la Republică

În anul 1920, izbucnirea unui război civil a împărțit țara în două facțiuni. Pe de o parte erau cei care îl susțineau pe sultan, sprijiniți de Marea Britanie. Pe de altă parte, erau naționaliștii, conduși de Mustafa Kemal Ataturk. La 23 aprilie 1920, Marea Adunare Națională din Ankara l-a ales pe Ataturk ca președinte, stabilind astfel Ankara drept capitala națiunii turce. Cu sprijinul Rusiei bolșevice, Ataturk a reușit să înfrângă armata sultanului.

Cu toate acestea, Turcia nu putea funcționa eficient atâta timp cât exista un guvern paralel la Istanbul, condus de sultanul Mehmed al VI-lea. Ambele guverne revendicau suveranitatea asupra țării, dar aveau obiective complet opuse. Ataturk a rezolvat această situație la 1 noiembrie 1922, abolind oficial Imperiul Otoman, care existase din anul 1299, și transferând puterea către Marea Adunare Națională.

Imperiul Otoman, odinioară o forță de temut, nu mai exista – „omul bolnav al Europei” își găsise sfârșitul.