Pactul Pactul Ribbentrop-Molotov: înţelegerea care a împărţit Europa în două

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului și ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Iosif Stalin.

În după-amiaza zilei de 23 august 1939, două avioane Focke-Wulf Condor, fiecare echipat cu patru motoare, un exemplu de succes al industriei aeronautice germane, au început coborârea spre aeroportul Hodinka din Moscova. După aterizare, pasagerii au observat imediat că ceremonia de bun venit nu era deloc una obișnuită. Atât aerodromul, cât și clădirea terminalului cu două etaje erau împodobite cu celebrele drapele: svastica nazistă alături de secera și ciocanul sovietice.

Un detaliu pe care vizitatorii nu îl știau: autoritățile sovietice s-au confruntat cu mari dificultăți în a găsi suficiente drapele cu svastica. În cele din urmă, acestea au fost rechiziționate de la studiourile de film locale, care le foloseau, în mod ironic, în filmele de propagandă antinazistă. Vizita delegației germane la Moscova avea să fie plină de ironii similare. Când ministrul de Externe german, Joachim von Ribbentrop, a coborât de pe scara avionului, fanfara militară a interpretat mai întâi „Deutschland über alles”, urmată de „Internaționala”. Mulți dintre participanți au privit ceremonia cu un amestec de cinism și neîncredere.

Johnnie von Herwarth, un tânăr diplomat de la ambasada germană din Moscova, stătea alături de un coleg și a observat cum un grup de ofițeri Gestapo dădeau mâna cu omologii lor din NKVD. „Sunt evident încântați că în sfârșit pot colabora”, a comentat colegul său, adăugând cu un ton precaut: „Dar ai grijă! Va fi un dezastru, mai ales când vor începe să facă schimb de dosare.” Pilotul Hans Baur a fost șocat să-l vadă pe Ribbentrop trecând în revistă garda de onoare, formată din elitele forțelor aeriene sovietice, cu brațul ridicat în salutul hitlerist: „Minunile nu încetează să mă uimească”, a remarcat el.^[sursa]

Același sentiment era împărtășit, fără îndoială, și de sovietici. În ultimul deceniu, Germania nazistă și Uniunea Sovietică nu și-au precupețit eforturile în a se insulta reciproc. Hitler și-a construit capitalul politic prezentând comunismul și URSS drept forțe malefice care amenințau în mod direct stilul de viață și chiar existența poporului german. După ce a preluat puterea în anul 1933, Hitler a ratat puține ocazii de a condamna Moscova și de a se autoproclama liderul luptei împotriva comunismului.

Discursurile lui Hitler erau adesea impregnite de acuzații împotriva „tiraniilor evreiești” de la Kremlin, pe care le acuză de propovăduirea bolșevismului și de comiterea „unei crime infame împotriva umanității”. Deși Hitler era un politician oportunist, anticomunismul a constituit una dintre principiile sale fundamentale.

Sovieticii nu au rămas datori. În anii ’30, pe măsură ce relațiile cu Germania se răceau, Hitler și regimul său nazist au devenit ținte principale ale propagandei moscovite. Hitler era portretizat ca fiind „posedat de un demon”, iar regimul său era descris că „se va îneca în propriul sânge”. Această ură era alimentată de ideologie. Pentru Uniunea Sovietică și pentru Stalin, Germania ocupa un loc crucial, conform teoriei lui Marx, în lupta pentru transformarea socială a lumii.

Pentru a asigura victoria comunismului, era esențial controlul asupra inimi industriale ale Europei, în țările cu cele mai numeroase populații proletare. În același timp, conceptul de „spațiu vital” (celebrul Lebensraum) nu era unul inovator. Ideea unei expansiuni germane spre est exista cu decenii înainte ca partidul nazist să devină o forță politică.

Desigur, alianța semnată în 1939 era departe de obiectivele de cucerire și epurare etnică pe care le urmărea Hitler sau de expansiunea spre vest vizată de Stalin. Totuși, ambele părți puteau privi acest pact ca pe un prim pas strategic. Cei doi dictatori, deși profund atașați de propriile ideologii, adoptau o abordare realpolitik în care „scopul scuză mijloacele”, în concordanță cu dictonul lui Lenin că istoria nu înaintează în linii drepte, ci „pe căi ocolite și prin zigzag”. Pactul era oportunist, iar ambii lideri credeau că își îndeplinesc destinul ideologic.

O surpriză monumentală: Stalin alături de Molotov

După sosirea la aeroportul Hodinka, membrii delegației germane au fost conduși către clădirea fostei ambasade austriece, destinată acum ca reședință oficială. Bufetul somptuos pregătit pentru oaspeți a uimit fotograful oficial al delegației și al lui Hitler, Heinrich Hoffman, care nu se aștepta să găsească o asemenea opulență în capitala sovietică. S-a clarificat rapid că nimic din această opulență nu era de proveniență sovietică: „totul sosise din străinătate – chiar și pâinea era din Suedia, untul din Danemarca și restul din diverse surse”.

În continuare, Ribbentrop, însoțit de Gustav Hilger, consilier și translator al ambasadei, de ambasadorul german la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg, și de șeful gărzilor de corp ale lui Stalin, generalul Nikolai Vlasik, au urcat într-o limuzină a NKVD care a traversat Piața Roșie și a intrat în Kremlin. Acolo, o surpriză majoră i-a așteptat: Stalin însuși se afla alături de Molotov. Se spune că Schulenburg a scos un sunet de uimire la vederea liderului sovietic, amintindu-și că, în cei cinci ani de când era ambasador la Moscova, nu-l întâlnise niciodată.

Ribbentrop a fost, de asemenea, profund impresionat, afirmând ulterior că Stalin era un „om de un calibru extraordinar”, care-și justifica reputația. Stalin evita, în mod obișnuit, interacțiunile cu străinii; prezența sa la acest eveniment era percepută ca o strategie de intimidare și surpriză față de adversari. Indiferent de motivele din spatele prezenței sale, era evident că Stalin trata negocierile cu cea mai mare seriozitate. Aceste negocieri urmau să înceapă în scurt timp și aveau să conducă la poate cel mai major seism politic al secolului trecut.^[sursa]

Ce conţinea Pactul Ribbentrop-Molotov

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:^[sursa]

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Parte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcută la Berlin. Acordul va intra în vigoare din momentul semnării.

Protocolul adițional secret

Proiectul tratatului fusese deja convenit în zilele precedente. Rămâneau de stabilit doar detaliile finale și de redactat documentele oficiale. Ribbentrop a început cu entuziasm, încercând probabil să preia inițiativa, și a propus, în numele lui Hitler, ca pactul germano-sovietic să fie încheiat pe o perioadă de 100 de ani. Iosif Stalin a replicat prompt, subliniind că un astfel de termen ar fi luat în derâdere, și a propus un termen de 10 ani. Ribbentrop a cedat imediat și a acceptat sugestia lui Stalin.

Discuția s-a concentrat rapid asupra ceea ce interesa cu adevărat cele două părți: esența acordului, cunoscută sub numele de „protocol adițional secret”.

Ce conţinea protocolul secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Consecințe pentru România

Ca urmare a semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, pe 26 iunie 1940, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie.

Pe 28 iunie 1940, Guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după consultări cu reprezentanții Germaniei și Italiei, a acceptat să se conformeze condițiilor sovietice. Printr-un comunicat al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost informată oficial despre acceptarea ultimatumului de către București și despre intenția guvernului de a evacua armata și administrația de pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Pe plan intern, cedările teritoriale din anul 1940 au provocat o revoltă în rândul populației românești și au accelerat declinul popularității regimului regelui Carol al II-lea, conducând în cele din urmă la abdicarea sa și exilul, deschizând calea formării Guvernului condus de generalul Ion Antonescu și Garda de Fier.

În privința teritoriilor românești vizate de URSS în urma pactului semnat la 23 august, în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă ‘moldovenească’ de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a lansat operațiunile militare pentru eliberarea teritoriilor ocupate de URSS, dar acestea au fost recucerite de sovietici în 1944.

Prevederile acestui tratat monstruos au condus și la alte cedări teritoriale ale României, prin acțiuni revizioniste ulterioare.

Al doilea Dictat de la Viena, din 30 august 1940, a impus României să cedeze o mare parte din Transilvania în favoarea Ungariei, o acțiune dictată de Germania și Italia sub forma unui „arbitraj”.

În final, Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, stipula că România cedează partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul – cedat inițial de Bulgaria României în urma Păcii de la București din anul 1913) și este de acord cu realizarea unor schimburi de populație.