Când te gândești la un deșert, imaginea clasică este cea a unui peisaj vast și pustiu, pierdut undeva în inima unui continent, la mii de kilometri de orice sursă de apă. Totuși, natura are un simț al ironiei destul de dezvoltat: unele dintre cele mai aride locuri de pe planetă se află chiar la marginea oceanului. Deșertul Atacama din Chile și deșertul Namib din sudul Africii se întind sfidător de-a lungul coastelor, în ciuda faptului că sunt înconjurate de o cantitate colosală de apă.
Cum este posibil ca aceste medii extreme să apară exact acolo unde te-ai aștepta să fie cea mai multă umiditate? Secretul constă într-o combinație complexă de forțe atmosferice și oceanice.
Deșerturi chiar lângă oceanele lumii: cele trei ingrediente ale aridității costiere
Potrivit declarațiilor făcute de David Kreamer, hidrolog la Universitatea din Nevada, Las Vegas, pentru publicația Live Science, există trei factori principali care permit formarea deșerturilor în proximitatea oceanelor: modul în care aerul se mișcă pe verticală, circulația orizontală a maselor de aer și interacțiunea lanțurilor muntoase cu umiditatea atmosferică.
Dacă analizăm o hartă a lumii, observăm o logică în plasarea acestor zone pustii. Majoritatea deșerturilor sunt poziționate deasupra sau sub Ecuator. Explicația este simplă: Ecuatorul primește cea mai directă lumină solară, ceea ce determină încălzirea și ridicarea aerului. „Pe măsură ce aerul cald se ridică, creează un sistem de presiune scăzută — o regiune în care presiunea atmosferică este mai mică decât în zona înconjurătoare”, explică Kreamer. Această umiditate se răcește, se condensează și cade sub formă de ploaie, motiv pentru care regiunile ecuatoriale sunt dominate de păduri luxuriante, precum Amazonul.
Totuși, acest aer care se ridică trebuie să meargă undeva. El se răspândește spre exterior și coboară între 20 și 40 de grade latitudine nordică și sudică. Acest proces suprimă formarea norilor, creând celebra „centură subtropicală” unde regăsim deșerturi precum Sahara sau Kalahari.
Vânturile alizee și „balonul” de aer rece
Mișcarea orizontală a aerului joacă, de asemenea, un rol crucial. În apropierea Ecuatorului, vânturile alizee bat constant de la est la vest. Această direcție tinde să elimine umiditatea de pe coastele estice ale continentelor, lăsând părțile vestice mult mai uscate. Abi Stone, geograf fizic la Universitatea din Manchester, subliniază acest fenomen în cazul deșertului Namib: deși plouă în regiune, precipitațiile nu ajung în deșert, ci cad în munții din est.
Curenții oceanici reci complică și mai mult situația. Când aerul este suflat peste un curent rece, acesta se răcește și preia doar o parte din umiditate, devenind extrem de stabil. „Ne imaginăm pachetele de aer, în anumite feluri, ca un balon, pentru că nu se amesteca complet, dar pielea balonului este foarte flexibila si se poate extinde si contracta”, a declarat Stone, care mai adaugă apoi: „aerul rece nu tinde să se extindă prea mult.”
Fără acest proces de convecție (ridicarea aerului), masele de aer rămân blocate la nivelul solului. „Dar ceea ce poate face este să rețină o parte din umiditate, iar la niveluri joase, aceasta poate fi suflată pe uscat, ceea ce duce la apariția unor medii destul de cețoase în partea vestică a acestor deșerturi de coastă”, explică Stone.
Efectul de umbră de ploaie și barierele montane
Prezența munților este ultimul factor determinant în menținerea uscăciunii. Atunci când aerul umed este forțat să escaladeze un lanț muntos, acesta se răcește brusc, provocând ploi pe partea dinspre vânt. Până când aerul reușește să coboare pe cealaltă parte a munților, umiditatea sa a dispărut aproape complet, rezultând o „umbră de ploaie”.
Kreamer oferă un exemplu elocvent în America de Nord: Seattle, aflat în partea vestică a Munților Cascade, primește în medie 99,8 cm de precipitații pe an, în timp ce Yakima, pe partea estică a acelorași munți, primește doar 20,3 cm.
În cazul deșertului Atacama, dinamica este similară. Kreamer subliniază că: „vântul care vine din America de Sud aduce multă ploaie pe partea estică, peste Amazon, și apoi lovește Anzii. Anzii absorb mai multă apă din vânt și apoi de-a lungul coastei Americii de Sud, pe partea vestică, unde se află Chile”, lăsând Atacama într-o stare de ariditate extremă.
Viața la limită: de la gândaci la deșerturi polare
Acești factori conferă deșerturilor de coastă un caracter unic. Ele tind să aibă climate mai răcoroase și mai stabile decât deșerturile interioare, devenind laboratoare evolutive pentru plante și animale care au învățat să „vâneze” ceața. În Namib, celebrul gândac de deșert colectează apă prin simpla îndreptare a abdomenului către aerul cețos.
„Oamenii au studiat aspectul acestei suprafețe pentru a crea plase de ceață mai eficiente”, spune Stone. „Există niște creaturi uimitoare.”
Interesant este că aceleași principii guvernează și formarea deșerturilor polare din Antarctica sau nordul Arcticii. Deși temperatura extrem de scăzută joacă rolul principal (aerul rece nu poate reține umiditatea), dinamica este similară. „În cazul Antarcticii, vânturile puternice și curenții oceanici din jurul continentului blochează eficient sistemele meteorologice care se deplasează către continent”, concluzionează Stone.
