Poate rămâne creierul fără memorie? Ai avut vreodată senzația aceea, poate după o săptămână epuizantă la birou sau înaintea unui examen important, că pur și simplu nu mai încape nimic în capul tău? Că dacă mai auzi o singură informație nouă, o vei uita pe cea de dinainte? Trăim cu metafora telefonului al cărui spațiu de stocare se umple sau a hard disk-ului care cedează sub greutatea fișierelor.
Dar poate creierul uman să ajungă la „memorie plină”? Răspunsul neurologilor este nu doar un „nu” răsunător, ci și o revelație despre adevărata natură a memoriei.
„Nu există o limită semnificativă a cantității de informații pe care creierul o poate stoca,” a afirmat Elizabeth Kensinger, profesoară de psihologie și neuroștiințe la Boston College. Ea ne invită să regândim complet scopul amintirilor. Acestea nu sunt simple înregistrări ale trecutului, ci „date pe care creierul le utilizează pentru a înțelege momentul prezent, pentru a face predicții despre viitor și pentru a construi o bază pentru învățarea viitoare.”
Secretul acestei capacități practic nelimitate stă în arhitectura sa. Creierul nu stochează o amintire – cum ar fi petrecerea de la 12 ani – ca pe un fișier unic într-un neuron anume. În schimb, o singură amintire este o simfonie, un model de activare distribuit într-o rețea de celule cerebrale numită engramă. Culoarea baloanelor activează cortexul vizual, gustul tortului pe cel gustativ, sunetul cântecelor sistemul auditiv, iar bucuria activează centrele emoționale. Amintirea este acest tipar specific de activitate neuronală, reactivat de fiecare dată când ne gândim la eveniment.
Acest design, cunoscut ca „reprezentare distribuită”, este genial. Deoarece fiecare neuron poate participa la nenumărate combinații și modele, capacitatea de stocare crește exponențial. „Este una dintre caracteristicile care conferă creierului capacitatea sa enormă de memorie,” a explicat Paul Reber, profesor de neuroștiințe la Universitatea Northwestern.
Mai mult decât atât, amintirile înrudite au tipare care se suprapun, ajutându-ne să generalizăm și să facem predicții – funcția esențială a memoriei. Iar dacă anumiți neuroni sunt afectați, amintirea poate supraviețui, deoarece nu este stocată într-un singur loc vulnerabil, conform Live Science.
Poate rămâne creierul fără memorie? De ce uităm atunci când avem spațiu infinit?
Dacă spațiul nu este problema, de ce nu ne amintim absolut totul cu o claritate perfectă? Răspunsul este simplu: sistemul de memorie al creierului funcționează mult mai lent decât se desfășoară viața. Informația ne bombardează constant, dar doar o mică fracțiune este selectată pentru a intra în memoria pe termen lung.
Profesorul Reber propune o analogie elocventă: imaginați-vă memoria ca pe o cameră video care funcționează doar la 10% din capacitatea sa. Putem reține conștient doar aproximativ o zecime din evenimentele specifice pe care le trăim. „Procesul de stocare este adevăratul obstacol,” subliniază el, „nu cantitatea totală de spațiu pe care o ai.” Acest proces de triere și fixare a amintirilor durabile se numește consolidare și este extrem de selectiv.
Dar ce anume determină ce păstrăm și ce aruncăm?
„Sistemul de memorie este construit pentru a codifica doar ceea ce este adaptativ și necesar,” a explicat Lila Davachi, profesor de psihologie și neuroștiințe la Universitatea Columbia. Memoria umană nu a evoluat pentru a câștiga concursuri de trivialități, ci pentru a asigura supraviețuirea. Prioritizăm informațiile care ne ajută să navigăm în lume. Faptul că ne putem aminti detalii de la facultate, spune Davachi, este aproape un „accident fericit”, un bonus al unui sistem atât de performant.
Eficiența este cheia. Când întâlnim informații similare în mod repetat, cum ar fi drumul zilnic spre serviciu, creierul nu stochează fiecare călătorie individual. Ar fi o risipă de resurse. În schimb, explică Kensinger, „creierul tinde să treacă de la stocarea detaliilor specifice la stocarea conținutului mai general sau a schemelor informaționale.” Ne amintim esența drumului, nu fiecare detaliu al fiecărei zile. „Creierul va tinde să stocheze detaliile călătoriilor specifice numai dacă s-a întâmplat ceva distinctiv,” adaugă ea, „poate că drumul era inundat sau ați evitat la limită un accident.”
Așadar, departe de a fi un depozit care riscă să se umple, creierul nostru este un sculptor dinamic, remodelând constant ceea ce știm pentru a ne ajuta să ne adaptăm, să prevedem și să învățăm. Data viitoare când uitați unde ați lăsat cheile, nu vă îngrijorați. Nu ați rămas fără spațiu. Pur și simplu, creierul vostru a decis, cu o eficiență uluitoare, că avea lucruri mult mai importante de reținut.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
