Pe întinderile deschise ale României, scăldate în soare, un mic mamifer stă adesea drept, asemenea unei santinele vii, scrutând vigilent orizontul. Acesta este popândăul (Spermophilus citellus), o creatură fascinantă și un locuitor emblematic al pajiștilor, înrudit îndeaproape cu veverița sprințară, alături de care face parte din familia Sciuridae.
Deși oamenii de știință îl cunosc sub numele său latin, înțelepciunea populară i-a atribuit, în funcție de regiune, denumiri pitorești: chiuță, parușel, ciocăniță, hornosar sau țistar, fiecare nume șoptind o poveste despre acest simpatic rozător.
Portretul unui supraviețuitor al stepei: popândăul
Cu un trup agil, lung de 19-22 cm, completat de o coadă stufoasă de 5,5-7,5 cm, popândăul adult cântărește între 230 și 340 de grame. Anatomia sa este o capodoperă a adaptării la viața în spații deschise și sub pământ. Botul scurt este înzestrat cu vibrize lungi, adevărați senzori tactili, urechile sunt mici și rotunjite, minimizând acumularea de pământ, iar buza superioară prezintă o crestătură distinctă.
Membrele posterioare, cu cinci degete, și cele anterioare, cu patru, sunt dotate cu gheare lungi și puternice, unelte perfecte pentru săpat galerii complexe. Ochii mari, plasați lateral pe cap, îi oferă un câmp vizual panoramic, esențial pentru a detecta prădătorii din iarbă sau din înaltul cerului, adesea fără a fi nevoie să scoată complet capul din vizuină.
Blana sa, într-o nuanță de galben-cenușiu presărată cu pete subtile ce aduc reflexe ruginii și negre, îi oferă un camuflaj excelent în peisajul ierbos. Abdomenul și părțile laterale sunt mai deschise la culoare, adesea gălbui, în timp ce gușa și bărbia sunt albe. Chiar și coada este complet acoperită de păr și ascunde la bază trei papile secretoare, al căror lichid joacă un rol crucial în comunicarea chimică – marcarea teritoriului și atragerea partenerilor.[sursa]
Originile popândăului: o călătorie în timp și spațiu
Istoria genului Spermophilus, din care face parte popândăul european, ne poartă înapoi în timp, în Miocenul Americii de Nord, locul de origine al acestor rozătoare. De acolo, au migrat în Asia, iar în Europa și-au făcut apariția mai târziu, în Pleistocen. Astăzi, din cele aproximativ 38 de specii ale genului, doar două trăiesc pe continentul nostru: popândăul european (S. citellus) și ruda sa apropiată, popândăul pătat (S. suslicus). Arealul popândăului european se întinde din Austria și Europa Centrală până în Balcani și spre est.
În România, prezența sa este notabilă, dar discontinuă. Preferă habitatele deschise, de stepă și pajiștile naturale sau semi-naturale, fiind însă absent din Podișul Transilvaniei. Îl întâlnim în Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Crișana și Maramureș, în zonele joase și deluroase din afara arcului carpatic. Interesant este că, spre deosebire de alte zone ale Europei, la noi nu urcă la altitudini mari, limita fiind în jur de 450 de metri. În anumite regiuni, precum Bărăganul și Dobrogea, coloniile pot atinge densități impresionante, de 13-17 indivizi pe hectar, transformând pajiștea într-un mozaic de movilițe de pământ.
Ritmul vieții: activitate și odihnă
Popândăul este un spirit diurn, cel mai activ în orele dimineții și în cele târzii ale după-amiezii. Atunci își caută hrana, un meniu omnivor ce reflectă oportunitățile sezoniere: părți verzi ale plantelor, rădăcini suculente, semințe nutritive, dar și insecte, miriapode, melci, râme și, ocazional, mici vertebrate.
Este un maestru arhitect al lumii subterane. Galeriile sale nu sunt simple găuri, ci rețele complexe, cu diverse funcții. Unele sunt folosite ca refugii temporare, altele ca reședințe permanente.
Odată cu sosirea toamnei și scăderea temperaturilor, de obicei din septembrie (sau chiar august, în anii mai reci), popândăul se pregătește pentru hibernare. Intrarea principală în galeria aleasă pentru iernat este astupată cu un dop de pământ, iar camerele interioare sunt căptușite cu grijă cu iarbă și frunze uscate. Aici, într-o stare de toropeală profundă ce poate dura până în martie, popândăul își va petrece lunile reci. Metabolismul său încetinește dramatic: ritmul cardiac și respirația scad considerabil, iar temperatura corpului poate ajunge aproape de punctul de îngheț, o strategie incredibilă de conservare a energiei.
20 de curiozități despre popândău
#1. Colonii individualiste
Chiar dacă popândăii aleg să trăiască laolaltă, formând colonii ce pot număra zeci sau chiar sute de indivizi pe suprafețe relativ restrânse, ei nu împărtășesc un spirit comunitar în ceea ce privește locuința. Fiecare popândău, fie el mascul sau femelă, își sapă și întreține cu sârguință propriul sistem de galerii subterane. Această aparentă contradicție – viața în grup, dar cu reședințe private – îmbină avantajele vigilenței colective, unde mai mulți ochi detectează mai repede pericolul, cu necesitatea controlului individual asupra resurselor esențiale, precum adăpostul sigur și, uneori, proviziile ascunse.
Proximitatea galeriilor facilitează interacțiunile sociale, în special în perioada de reproducere, dar odată retras în propriul labirint, fiecare popândău este stăpân pe domeniul său subteran. Este o societate bazată pe vecinătate și alertă comună, dar în care spațiul personal rămâne sacrosanct.
#2. Labirinturi cu scop precis
Arhitectura subterană a popândăului nu este deloc întâmplătoare, ci răspunde unor nevoi specifice dictate de anotimpuri și ciclul de viață. Există, în general, două tipuri distincte de galerii. Primele sunt cele temporare sau de vară, adesea mai simple și mai puțin adânci, săpate în apropierea zonelor bogate în hrană. Acestea servesc drept refugii rapide împotriva prădătorilor sau a căldurii excesive din timpul zilei.
Mult mai elaborate sunt însă galeriile permanente, folosite pentru hibernare și, în cazul femelelor, pentru nașterea și creșterea puilor. Acestea sunt săpate la adâncimi mai mari, unde temperatura este mai stabilă, și pot include multiple camere cu funcții diferite: un dormitor principal căptușit cu vegetație moale, posibil camere secundare și, uneori, chiar zone distincte folosite ca latrine, contribuind la igiena vizuinii. Complexitatea acestor structuri reflectă importanța lor crucială pentru supraviețuirea pe termen lung.
#3. Căi secrete de evadare
Intrarea principală a unei galerii de popândău este adesea vizibilă datorită moviliței de pământ excavat, dar un popândău prevăzător nu se bazează niciodată pe o singură cale de acces. Sistemul său subteran este, de regulă, prevăzut cu multiple ieșiri secundare, cunoscute și sub numele de „găuri de salvare” sau „ieșiri de urgență”. Acestea sunt esențiale pentru supraviețuire, oferind rute alternative de fugă atunci când prădători precum vulpea, dihorul sau chiar un șarpe pătrund în galerie pe la intrarea principală.
Aceste ieșiri secundare sunt adesea mult mai discrete, fără movile de pământ în jur, uneori ascunse sub smocuri de iarbă sau pietre. Ele sunt plasate strategic pentru a permite popândăului să țâșnească la suprafață și să se refugieze în altă galerie sau în vegetația densă, sporindu-și dramatic șansele de a scăpa de urmăritori.
#4. Popândăul în 2 picioare
Imaginea popândăului ridicat în poziție bipedă, stând drept pe picioarele posterioare și folosindu-și coada pentru echilibru, este emblematică pentru această specie. Această postură de „santinelă” nu este un simplu gest de curiozitate, ci o adaptare comportamentală vitală, perfecționată pentru viața în habitatele deschise de stepă și pajiște. Prin ridicarea capului deasupra nivelului ierbii, popândăul își mărește considerabil câmpul vizual, permițându-i să scaneze orizontul în căutarea potențialilor prădători, fie ei tereștri sau aerieni.
Într-o colonie, nu este neobișnuit să vezi mai mulți indivizi adoptând simultan această postură de veghe. Acest sistem de supraveghere colectivă sporește securitatea întregului grup; un semnal de alarmă dat de o singură santinelă poate salva viețile multor altor membri ai coloniei care se hrănesc sau se odihnesc.
#5. Alarma sonoră a coloniei
Liniștea aparentă a unei colonii de popândăi poate fi brusc întreruptă de un sunet ascuțit, pătrunzător – semnalul de alarmă. Popândăii dispun de un repertoriu vocal distinct, cel mai cunoscut fiind un fluierat scurt și intens, emis de obicei la detectarea unui pericol iminent, precum o pasăre de pradă ce planează deasupra. Se crede că pot exista variații ale acestui semnal, posibil sunete diferite pentru a indica tipul de amenințare (aeriană sau terestră), permițând celorlalți indivizi să reacționeze corespunzător – fie fugind spre cea mai apropiată galerie, fie adoptând postura de santinelă pentru a localiza pericolul.
Emiterea acestui semnal nu este lipsită de riscuri pentru individul care alertează colonia, deoarece își poate dezvălui propria locație prădătorului. Totuși, beneficiul pentru supraviețuirea grupului și a rudelor din apropiere primează, acest comportament altruist fiind favorizat de selecția naturală în cadrul coloniilor.
#6. Călătoria la limita înghețului
Hibernarea popândăului este mult mai mult decât un simplu somn prelungit; este o călătorie fiziologică extraordinară la limita supraviețuirii. Pe măsură ce toamna avansează și resursele de hrană scad, popândăul se retrage în galeria sa de iernat special pregătită. Aici, intră într-o stare de toropeală profundă, în care funcțiile vitale sunt reduse la minimum absolut necesar.
Temperatura corpului, în mod normal în jur de 37°C, coboară dramatic, putând ajunge la doar câteva grade peste punctul de îngheț (uneori chiar 1-2°C). Ritmul cardiac scade de la zeci de bătăi pe minut la doar câteva, iar respirația devine extrem de rară și superficială. Această reducere drastică a metabolismului îi permite să economisească rezervele prețioase de grăsime acumulate în timpul verii, supraviețuind astfel luni de zile fără hrană, într-o lume exterioară rece și ostilă.
#7. Pauze energetice în marea hibernare
Deși hibernarea este o perioadă de inactivitate profundă, nu este un proces complet pasiv sau continuu. La intervale regulate, de obicei la fiecare 1-3 săptămâni, popândăii trec prin perioade scurte, dar intense, de trezire. În timpul acestor episoade, temperatura corpului revine rapid la valori aproape normale, iar metabolismul se accelerează considerabil. Aceste treziri sunt extrem de costisitoare din punct de vedere energetic, consumând o parte semnificativă (până la 80-90%) din rezervele totale de energie utilizate pe parcursul întregii ierni.
Scopul exact al acestor treziri periodice rămâne un subiect de cercetare și dezbatere. Ipotezele includ necesitatea de a restabili anumite procese fiziologice care nu pot funcționa la temperaturi scăzute (precum funcția imunitară), eliminarea deșeurilor metabolice acumulate sau pur și simplu „resetarea” proceselor de somn profund. Indiferent de motiv, aceste pauze misterioase sunt o componentă esențială, deși paradoxal de energetică, a strategiei de hibernare.
#8. Explozia vieții după iarnă
Ieșirea din hibernare, declanșată de creșterea temperaturii solului în primăvară, marchează începutul celei mai frenetice perioade din an pentru popândău: sezonul de reproducere. Nu există timp de pierdut. Masculii, care adesea ies primii din galeriile de iernat, încep aproape imediat să caute femele receptive. Femelele, la rândul lor, devin fertile la scurt timp după trezire.
Această grabă este dictată de constrângerile mediului. Sezonul activ este relativ scurt în climatul temperat, iar popândăii trebuie să se împerecheze, să gestioneze, să nască și să crească puii suficient de mult pentru ca aceștia să acumuleze rezervele necesare pentru a supraviețui primei lor ierni. Întreaga energie acumulată în anul precedent și conservată pe timpul hibernării este acum canalizată spre asigurarea generației următoare, într-o adevărată explozie de viață și activitate.
#9. Bătălii pentru dreptul la urmași
Odată cu revenirea la viață activă, armonia aparentă a coloniei este înlocuită de o rivalitate acerbă între masculi. Testosteronul atinge cote maxime, iar instinctul de a-și transmite genele mai departe îi transformă în competitori feroce. Fiecare mascul încearcă să stabilească și să apere un teritoriu care să includă galeriile uneia sau mai multor femele. Intrușii de același sex nu sunt tolerați.
Confruntările pot fi dramatice: urmăriri rapide pe distanțe scurte, posturi de intimidare, vocalizări agresive și, nu de puține ori, lupte fizice directe ce implică mușcături și zgârieturi. Aceste bătălii nu sunt doar pentru supremație, ci au o miză evolutivă uriașă – doar cei mai puternici și mai abili masculi reușesc să-și asigure accesul la femele și, implicit, să contribuie la fondul genetic al generației următoare. Prețul acestor confruntări poate fi însă mare, rănile suferite putând crește vulnerabilitatea în fața prădătorilor sau a infecțiilor.
#10. Stăpân peste mai multe destine
În urma confruntărilor din perioada de reproducere, se stabilește o ierarhie socială, iar masculii dominanți reușesc să controleze teritorii care cuprind vizuinile mai multor femele. Această structură este adesea descrisă ca un „harem spațial”. Termenul poate fi însă ușor înșelător, deoarece nu implică neapărat o interacțiune socială strânsă și continuă între mascul și femelele din teritoriul său, așa cum se întâmplă la alte specii.
Mai degrabă, masculul dominant patrulează activ limitele teritoriului său, alungând alți masculi și încercând să se împerecheze cu toate femelele receptive din interiorul acestor granițe. El este, într-un fel, stăpân peste oportunitățile reproductive din acea zonă, dar nu formează neapărat legături de durată cu femelele respective, care își văd în continuare de propriile activități de hrănire și întreținere a galeriei.
#11. Granițe nevăzute pentru femele
În contrast cu masculii, ale căror vieți sunt dominate de apărarea teritoriului în sezonul de reproducere, femelele popândău manifestă o libertate de mișcare mult mai mare. Ele nu sunt legate de un teritoriu anume în același mod și nu sunt agresive față de alte femele în afara competiției directe pentru resurse limitate (cum ar fi o zonă bogată în hrană). Mai mult, ele nu sunt alungate de masculii ale căror teritorii le traversează.
Această lipsă a teritorialității stricte le permite femelelor să exploreze zone mai largi în căutarea hranei și, potențial, să interacționeze sau chiar să se împerecheze cu mai mulți masculi, deși masculul dominant al teritoriului în care își au galeria principală are, de obicei, cele mai mari șanse de a fi tatăl puilor. Comportamentul lor este ghidat mai mult de disponibilitatea resurselor și de siguranța propriei vizuini, decât de nevoia de a apăra granițe invizibile.
#12. Promisiunea vieții ascunsă sub pământ
După o perioadă de gestație relativ scurtă, de aproximativ 25 până la 28 de zile, femela popândău se retrage în adâncul galeriei sale, într-o cameră special pregătită pentru naștere. Acolo, aduce pe lume între 2 și 9 pui, uneori chiar mai mulți, în funcție de condițiile de mediu și de starea sa fizică. La naștere, puii sunt complet neajutorați: mici, golași, orbi și surzi, depinzând în totalitate de grija maternă.
Siguranța oferită de vizuina subterană este crucială în această etapă vulnerabilă. Mama îi va alăpta, îi va menține curați și îi va încălzi cu propriul corp. Ea este singurul părinte implicat în creșterea puilor, masculii nejucând niciun rol după actul împerecherii. Fiecare cuib de pui reprezintă o investiție energetică enormă pentru femelă și promisiunea continuării speciei în fața provocărilor constante ale mediului.
#13. Primii pași în lumea mare
Timp de aproximativ șase săptămâni, universul puilor de popândău se limitează la întunericul și siguranța galeriei materne, unde sunt alăptați și îngrijiți constant. Treptat însă, încep să exploreze – mai întâi împrejurimile imediate ale camerei de naștere, apoi tunelurile din apropiere. Pe măsură ce le crește blana și li se dezvoltă simțurile, curiozitatea îi împinge spre ieșirea din galerie.
Primele incursiuni în lumea exterioară sunt timide și au loc sub supravegherea atentă a mamei. Puii pot fi văzuți jucându-se stângaci în apropierea intrării în vizuină, învățând despre mediul înconjurător și exersându-și abilitățile motorii. Înțărcarea are loc treptat, iar puii încep să consume hrană solidă. Totuși, independența completă și maturitatea sexuală nu vor fi atinse decât după ce trec cu succes prin prima lor hibernare, o provocare majoră care le testează rezistența și capacitatea de a acumula suficiente rezerve de grăsime.
#14. Pradă esențială în ecosistem
În ciuda vigilenței și a sistemului complex de galerii, popândăul ocupă o poziție importantă în lanțul trofic, fiind o sursă de hrană vitală pentru o gamă largă de prădători. Din aer, este vânat cu abilitate de păsări răpitoare de zi, precum șorecarul comun sau uliul păsărar, dar și de cele de noapte, cum ar fi bufnița. La sol, este pândit de mamifere carnivore – vulpea roșcată este unul dintre principalii săi dușmani, dar și dihorul de stepă, nevăstuica sau hermelina profită de orice ocazie. Chiar și berzele, deși predominant piscivore, nu refuză un popândău neatent.
Abundența coloniilor de popândăi influențează direct succesul reproductiv și densitatea populațiilor de prădători din zonă. Strategiile de vânătoare sunt variate: păsările atacă prin surprindere din aer, în timp ce carnivorele terestre pândesc lângă intrările în galerii sau încearcă să sape pentru a ajunge la ei. Această presiune constantă din partea prădătorilor a modelat în mare măsură comportamentul alert și structura socială a popândăilor.
#15. Viața scurtă și intensă a masculilor
O observație interesantă în dinamica populațiilor de popândăi este diferența semnificativă de longevitate între sexe. În timp ce femelele pot trăi până la 11 ani în condiții favorabile, speranța de viață a masculilor este considerabil mai redusă, rareori depășind 5-6 ani. Această discrepanță nu este întâmplătoare, ci reflectă costurile biologice diferite asociate rolurilor reproductive.
Masculii investesc enorm de multă energie în competiția acerbă pentru teritoriu și acces la femele. Luptele frecvente nu doar că îi epuizează, dar îi expun și la răni care îi pot face mai vulnerabili la infecții sau prădători. Comportamentul lor teritorial îi face, de asemenea, mai vizibili și îi determină să își asume mai multe riscuri. În contrast, femelele, deși suportă costurile gestației și lactației, duc o viață, în general, mai puțin riscantă din punct de vedere al confruntărilor directe, permițându-le să atingă vârste mai înaintate și să aibă mai multe sezoane reproductive.
#16. Micii arhitecți ai pajiștii
Activitatea neobosită de săpare a popândăilor, deși concentrată pe asigurarea propriei supraviețuiri, are efecte benefice neașteptate asupra întregului ecosistem de pajiște. Prin excavarea constantă a galeriilor, ei acționează ca niște adevărați „ingineri ai ecosistemului”. Pământul scos la suprafață amestecă straturile de sol, aducând nutrienți din adâncime și contribuind la fertilizarea locală.
Rețeaua de tuneluri subterane îmbunătățește semnificativ aerarea solului și capacitatea acestuia de a absorbi apa, reducând scurgerile de suprafață în timpul ploilor torențiale și contribuind la menținerea umidității în sol pe termen lung. Mai mult, galeriile abandonate nu rămân nefolosite; ele devin adăposturi valoroase pentru o varietate de alte viețuitoare, de la insecte și păianjeni, la amfibieni, reptile (cum ar fi șerpi sau șopârle) și chiar alte mamifere mai mici. Astfel, popândăul contribuie activ la creșterea biodiversității și la complexitatea habitatului de pajiște.
#17. Un viitor incert sub presiunea omului
În ciuda adaptabilității sale remarcabile, popândăul european se confruntă cu un viitor din ce în ce mai incert. Specia este clasificată la nivel global ca „Vulnerabilă” de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), iar în multe țări europene, inclusiv în unele regiuni din România, populațiile sunt în declin accentuat, fiind considerate periclitate. Principala amenințare este, fără îndoială, pierderea și degradarea habitatului său specific – pajiștile naturale și semi-naturale.
Agricultura intensivă a dus la arătarea multor dintre aceste pajiști și la transformarea lor în monoculturi, eliminând sursele de hrană și locurile potrivite pentru galerii. Fragmentarea habitatului prin construcția de drumuri, extinderea localităților sau împădurirea neadecvată a pajiștilor izolează coloniile, împiedicând schimburile genetice și făcându-le mai vulnerabile la dispariție locală. Chiar și schimbarea practicilor agricole tradiționale, cum ar fi reducerea pășunatului extensiv care menținea iarba scurtă, poate afecta negativ popândăii, care preferă vegetația joasă pentru o bună vizibilitate.
#18. Indicator al sănătății pajiștilor
Datorită cerințelor sale specifice de habitat și a sensibilității la schimbările de mediu, popândăul este considerat de către ecologi o specie indicator importantă pentru sănătatea ecosistemelor de pajiște și stepă. Prezența unor colonii prospere, cu densități mari de indivizi, sugerează, în general, că pajiștea respectivă este într-o stare bună de conservare, cu o structură adecvată a vegetației (iarbă scurtă, diversitate floristică) și cu un impact antropic redus.
Invers, declinul sau dispariția popândăilor dintr-o anumită zonă poate semnala probleme ecologice mai ample, cum ar fi degradarea habitatului prin practici agricole nepotrivite, utilizarea excesivă a pesticidelor (care afectează atât popândăii direct, cât și sursele lor de hrană nevertebrată) sau fragmentarea peisajului. Monitorizarea populațiilor de popândăi devine astfel un instrument valoros pentru evaluarea stării de conservare a pajiștilor și pentru ghidarea măsurilor de management și restaurare ecologică.
#19. Unelte naturale pentru viața subterană
Corpul popândăului este o demonstrație elocventă a adaptării evolutive la un stil de viață semi-subteran. Fiecare trăsătură pare optimizată pentru săpat și supraviețuire în galerii. Ghearele lungi, curbate și extrem de rezistente de la membrele anterioare funcționează ca niște târnăcoape miniaturale, sfărâmând și dislocând pământul. Membrele scurte și robuste, împreună cu musculatura puternică a umerilor, oferă forța necesară pentru a împinge pământul excavat.
Forma fusiformă a corpului, cu un cap conic și urechi mici, aproape lipite de cap, reduce frecarea și facilitează înaintarea prin tuneluri strâmte. Popândăul are chiar și capacitatea de a-și închide nările în timp ce sapă, prevenind inhalarea prafului și a pământului. Toate aceste „unelte” naturale, perfecționate de-a lungul a milioane de ani, îi permit să construiască și să întrețină rețeaua complexă de galerii care îi este casă și refugiu.
Deși competiția și agresivitatea domină interacțiunile dintre masculi în sezonul de reproducere, viața socială a popândăilor include și comportamente mai subtile și pașnice. Unul dintre cele mai frecvente gesturi observate este contactul nas-la-nas (interacțiune naso-nazală) atunci când doi indivizi se întâlnesc. Acesta pare a fi un ritual de recunoaștere și salut, posibil implicând și schimbul de informații olfactive despre identitatea și starea fiziologică a celuilalt.
De asemenea, se poate observa ocazional și comportamentul de îngrijire reciprocă a blănii (allo-grooming), în special între mamă și pui, dar uneori și între adulți. Acest gest nu are doar rol igienic, ci contribuie și la întărirea legăturilor sociale și la reducerea tensiunilor în cadrul coloniei. Aceste interacțiuni mai discrete ne amintesc că, dincolo de lupta acerbă pentru supraviețuire și reproducere, există și o componentă socială complexă în viața acestor fascinante rozătoare subterane.
Putem spune că popândăul este nu doar o prezență carismatică în peisajul românesc, ci și o componentă vitală a biodiversității pajiștilor, a cărei supraviețuire depinde strâns de conservarea habitatului său natural.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
