Acest articol se bazează pe un interviu realizat în anul 2011, când bucovineanul George Ungureanu împlinea 99 de ani și își povestea viața cu o luciditate rară. Un an mai târziu, în 2012, el a împlinit 100 de ani, fiind omagiat în continuare ca martor și autor de mărturii despre detenție.
La 99 de ani, cu voce calmă și memorie intactă, George Ungureanu își rememora existența: aproape un secol de viață, traversat de război, închisori, tortură și, surprinzător, lipsă de ură. Spunea simplu că secretul longevității sale stă în faptul că „nu a urât pe nimeni”.
🌊 George Ungureanu: „M-am născut odată cu Titanicul”
„M-am născut odată cu Titanicul, în aprilie 1912”, își începea povestea. Crescut în Bucovina, într-o familie numeroasă de țărani gospodari, el spunea că a trăit „toate ororile” aplicate oamenilor de către aparatul de represiune din primele decenii postbelice.
Își amintea cu o precizie aproape clinică momentele care i-au marcat viața și aducea mereu date exacte, ca să arate că memoria nu i-a fost atinsă de traume.
Între 24 ianuarie 1959 și 3 aprilie 1960, 75 de anchetatori ai Securității l-au „lucrat” la Suceava. „Fiecare cu metoda lui de tortură, fiecare antrenat să lovească o altă parte a corpului”, spunea.
Bătăile erau zilnice, timp de un an și trei luni. „Loveau în mine de parcă desfăceau lemne. Niște călăi, bestii adevărate. Eram acuzat de insurecție armată, că m-aș fi răsculat înarmat împotriva republicii”, își amintea el.
⚖️ Procesul și vocea singurului martor care a spus adevărul
Legat de mâini și de picioare, imobilizat cu o stinghie trecută sub genunchi, bătut la tălpi, la ceafă sau peste șira spinării, George Ungureanu nu a acceptat să-și asume o minciună, nici sub pedeapsa fizică.
A urmat un proces scurt, construit pe mărturii mincinoase. Un singur om a avut curajul să se ridice împotriva falsului: Gavril Mândrilă, fost primar în Câmpulung Moldovenesc, ajuns la 86 de ani.
La proces, Mândrilă a spus în fața tuturor: „Dacă toți oamenii ar fi cinstiți și harnici precum Ungurenii ăștia, atunci voi nu v-ați mai găsi rostul în lume.” Pentru aceste cuvinte a fost scos afară din sală și bătut crâncen. A murit la câteva zile după ce a ajuns acasă.
⛓️ Condamnat la moarte și 401 zile în „camera zero”
După proces, George Ungureanu a fost condamnat la moarte și trimis la închisoarea Jilava. Avea 47 de ani. A fost „cazat” în „camera zero”, o încăpere de doar 2 metri lățime și 4 lungime, destinată deținuților lipsiți de orice drept, lăsați la discreția torționarilor.
„Eram 14 oameni în acea cămăruță. Am stat închis acolo 401 zile și nopți. Un bec ardea în tavan permanent”, spunea el.
Tortura era ritualizată:
▪ Bătăi de două ori pe zi, în două reprize;
▪ 5călăi intrau la fiecare tură;
▪ Veneau la ora 6.00, când se schimba tura;
▪ Strigau „Culcat!” și loveau cu bâtele până oboseau;
▪ Urletele lor erau mereu aceleași: „Omoară-l, omoară-l!” – ca un concurs între ei.
Mâncarea era „o spălătură de arpacaș sau fasole”, în care deținuții găseau resturi de șobolani și de gândaci. Își făceau nevoile într-un hârdău pe care gardienii îl goleau „când își aduceau aminte”.
Tovarășii de suferință cădeau unul câte unul. Pentru el, credința a devenit singura formă de rezistență.
🙏 „După primele lovituri, nu mai simțeam durerea”
„Există Dumnezeu, să știți, să nu vă îndoiți!”, le spunea celor care îl ascultau. „Voi sunteți tineri, nu știu ce gândiți, dar vă spun eu că așa este. Există forța asta.”
„După primele lovituri, eu nu mai simțeam durerea. Îmi spuneam doar: «Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mă să trec și peste asta!». Dumnezeu m-a salvat de la moarte”, mărturisea el.
Credința făcea parte din structura lui încă din copilărie. „Mama, sfânta mea mamă, mereu îmi spunea: «Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea în Dumnezeu, dacă vrei să fie alături de tine»”, își amintea George Ungureanu.
🎓 Drumul tânărului care nu a ajuns la Teologie
În adolescență, George Ungureanu s-a străduit să-și desăvârșească formarea intelectuală și a făcut școală cu mari sacrificii. La 23 de ani, a ales să facă stagiul militar obligatoriu la Fălticeni, sub comanda ofițerului Nicolai Toma, care nu i-a dat liber „nici măcar un ceas” ca să se pregătească pentru admiterea la Facultatea de Teologie.
După anul de armată, ratase admiterea și a trebuit să-și găsească un rost. La sfatul unui fost profesor, s-a înscris în „Straja Țării”, organizație de tineret cu caracter paramilitar, înființată în 1935 de Regele Carol al II-lea ca răspuns la influența tot mai puternică a Gărzii de Fier conduse de Horia Sima.
👨👩👧👦 Familie, negustorie și front
A rămas mai mulți ani la Sfântu Gheorghe. Acolo a cunoscut-o pe soția lui, Panseluța, cu care a avut 2 copii. Împreună s-au mutat la București, în 1940, unde a lucrat ca comisar de românizare. Se ocupa de aprovizionarea fabricilor, avea grijă să fie angajați doar români și să fie adusă doar materie primă din țară.
Capitala devenise însă tot mai tensionată. S-a întors la Câmpulung Moldovenesc și a deschis „un magazin de manufacturi, galanterie și mărunțișuri”, administrat de soție. El a plecat pe front, unde l-a întâlnit pe colonelul Nemțanu, care, după cum își amintea, „i-a făcut armata ușoară”. În martie 1944, colonelul l-a lăsat să plece acasă, să-și ia soția și să fugă din Câmpulung. Veneau rușii.
Ca negustor, strânsese „câteva milioane de lei”. Le-a pierdut pe toate în fuga spre Ardeal.
🏔️ Singurul român din satul de unguri
Familia s-a stabilit la Boroșneul Mare, unde George a luat-o de la capăt cu negustoria. Era singurul român într-un sat aproape integral maghiar, dar și-a câștigat rapid respectul localnicilor.
Despre vecinii lui spunea: „Extraordinar de politicoși, de cuvânt.” Mergeau împreună la vânătoare, „70-80 de unguri și eu, singurul român”.
La Boroșneu a venit, la scurt timp, încă un român: Nicolai Micu, medic, care i-a devenit prieten apropiat. Micu ținea legătura cu un cumnat plecat în Franța, care îi scria că e „o chestiune de zile” până aveau să vină americanii „să ne salveze”.
Legătura se făcea printr-un amic din Timișoara – om al Securității, lucru pe care ei nu-l știau atunci. „L-a mai trădat și secretara lui”, spunea bătrânul despre prietenul medic.
🕵️♂️ Ofertă de recrutare, fugă din tren și 7 ani de ascunzătoare
Securitatea a început să-l urmărească pe doctorul Micu, iar în paralel un mare funcționar de la Covasna i-a propus lui George Ungureanu să lucreze pentru aparat, ca informator.
A refuzat, spunând că trebuie să se întoarcă la Câmpulung, unde îl așteptau mama și gospodăria. În august 1948 a fost însă „agățat”: i s-a spus să meargă la sediul din Covasna „să dea niște declarații”. Pe drum, toți prietenii secui l-au avertizat să nu se ducă, pentru că va fi arestat.
A sărit din tren și a fugit. S-a întors la Câmpulung, unde a stat ascuns 7 ani într-o cămăruță de la subsolul casei părintești. În anul 1957, a ieșit la lumină și s-a predat. A beneficiat de clemență. A fost lăsat în pace până în anul 1959. A lucrat ca muncitor forestier, apoi ca contabil.
Într-o noapte însă a fost arestat din nou, fără explicații. De acolo a început calvarul cu cei 75 de torționari de la Suceava și, mai târziu, „camera zero” de la Jilava.
🧱 De la condamnarea la moarte la „dispensa” de muncă silnică pe viață
În anul 1961, condamnarea la moarte i-a fost comutată în muncă silnică pe viață – o „dispensă” a regimului, cum o numea el, dar tot o formă de condamnare fără termen.
George Ungureanu a fost transferat la penitenciarul Aiud, într-un lot de 160 de oameni. Printre colegii de celulă s-au aflat Constantin Noica, Valeriu Anania și Ioan Ioanid. Cel cu care s-a împrietenit cel mai mult a fost profesorul Alexandru Mironescu, un intelectual de o erudiție impresionantă, care îl purta prin lecții de geografie, istorie și biologie „pe tot globul pământesc”, în mijlocul închisorii.
A fost eliberat în anul 1964. Securitatea l-a mai abordat de câteva ori în primii ani de libertate, dar el a rămas demn, cu fruntea sus, și a refuzat categoric să colaboreze.
🐝 Viața după închisoare: casă, stupi și bicicleta zilnică
După eliberare, George Ungureanu a lucrat până în anii ’80 la serviciul de livrări din Câmpulung Moldovenesc, apoi s-a pensionat. Și-a recuperat casa ocupată din anii ’50 și s-a apucat de albinărit. Avea în jur de 30 de stupi. Până cu un an înainte de interviul din 2011, mergea zilnic cu bicicleta, circa 20 de kilometri, ca să îngrijească albinele. Citea mult și fără ochelari.
✉️ Prietenii de suferință și scrisorile care țineau memoria vie
A păstrat o corespondență intensă cu:
▪ Geo Bogza;
▪ Valeriu Anania;
▪ academicianul Alexandru Surdu, dar și cu mulți alți foști deținuți politici, „tovarăși de suferință” răspândiți prin țară.
Avea puține probleme de sănătate. Singura intervenție serioasă fusese o operație la un ochi.
Întrebat cum a ajuns la vârsta aceea, răspundea calm: „Să nu vă necăjiți niciodată când vă încearcă necazul. Problemele sunt ca norul în fața Soarelui. Atunci trebuie să-ți păstrezi cumpătul. Lecția asta am învățat-o în închisoare, de la Alexandru Mironescu. N-am purtat ură nimănui niciodată, n-am fumat, n-am băut, am căutat oameni binevoitori.”
Mai adăuga, zâmbind, că în familie longevitatea nu era o excepție: sora lui, „mai tânără”, avea 97 de ani și trăia la Iași.
😐 „Torționarul meu e bine, sănătos. Dar nu-l urăsc”
Despre foștii torționari spunea că nu mai vrea nimic.
„Am aflat despre colonelul Moritz Feller, șeful securiștilor care m-au schingiuit la Suceava, că e bine, sănătos, iese și-și citește zilnic ziarul în parc. Un monstru este omul ăsta, dar nu vreau să-i cer socoteală, nu-l urăsc”, spunea bătrânul. Era aceeași linie pe care o repetase de multe ori: ura nu-l ajuta să supraviețuiască, nici în închisoare, nici în libertate.
Municipalitatea din Câmpulung Moldovenesc i-a organizat, în 2011, o petrecere la împlinirea vârstei de 99 de ani. „Sper să mai trec și de cumpăna asta”, glumea el atunci.
În anul 2012, George Ungureanu a împlinit 100 de ani. A fost felicitat public, inclusiv în paginile revistelor dedicate memoriei foștilor deținuți politici, pentru luciditatea, demnitatea și puterea de a povesti fără ură ceea ce trăise.
Rămâne imaginea unui om care a traversat lagărul comunist, „camera morții” și deceniile de după, fără să renunțe la credință și fără să lase ura să-l definească.
