Resturile rezultate în urma coliziunii unui asteroid cu nava spaţială a NASA s-ar putea îndrepta spre Pământ

În data de 26 septembrie 2022, misiunea Double Asteroids Redirect Test (DART) a NASA a intrat în coliziune cu Dimorphos, micul satelit care orbitează asteroidul Didymos.

În acest fel, misiunea a demonstrat cu succes o strategie propusă pentru devierea asteroizilor potențial periculoși (PHA) – metoda impactului cinetic.

Până în octombrie 2026, misiunea Hera a ESA va întâlni sistemul binar de asteroizi și va efectua o cercetare detaliată a lui Dimorphos după impact, pentru a se asigura că această metodă de apărare planetară poate fi repetată în viitor.

Cu toate acestea, deși metoda impactului cinetic poate devia asteroizii astfel încât să nu mai reprezinte o amenințare pentru Pământ, aceasta ar putea genera, de asemenea, resturi care ar putea ajunge pe Pământ sau pe alte corpuri cerești.^[sursa]

Resturile rezultate în urma coliziunii unui asteroid cu nava spaţială a NASA ar putea ajunge pe Pământ

Într-un studiu recent, o echipă internațională de oameni de știință a explorat modul în care acest test de impact oferă o oportunitate de a observa cum aceste resturi ar putea ajunge într-o zi pe Pământ și Marte sub formă de meteoriți.^[studiu]

După efectuarea unei serii de simulări dinamice, ei au ajuns la concluzia că rămăşiţele asteroidului ar putea ajunge pe Marte și în sistemul Pământ-Lună în decurs de un deceniu.

Echipa de cercetare a fost condusă de dr. Eloy Peña-Asensio, cercetător în cadrul grupului de cercetare în astrodinamica spațiului profund (DART) de la Institutul Politehnic din Milano.^[sursa]

Acestuia i s-au alăturat colegi de la Universitatea Autonomă din Barcelona, Institutul de Științe Spațiale (ICE-CSIC) din cadrul Consiliului Național de Cercetare din Spania, Institutul de Studii Spațiale din Catalonia (IEEC) și Agenția Spațială Europeană (ESA).

Lucrarea care detaliază constatările lor a fost recent publicată online și acceptată pentru publicare în The Planetary Science Journal.

Pentru studiul lor, Peña-Asensio și colegii săi s-au bazat pe datele obținute de Light Italian CubeSat for Imaging of Asteroids (LICIACube), care a însoțit misiunea DART și a documentat testul de impact cinetic.^[studiu]

Aceste date au permis echipei să stabilească condițiile inițiale ale ejecției, inclusiv traiectoriile și vitezele acesteia – care au variat de la câteva zeci de metri pe secundă la aproximativ 500 m/s (1800 km/h). Echipa a folosit apoi supercalculatoarele de la Navigation and Ancillary Information Facility (NAIF) a NASA pentru a simula ce se va întâmpla cu aceste resturi.

Simulările au urmărit 3 milioane de particule create de impactul misiunii DART cu Dimorphos. După cum a declarat Peña-Asensio pentru Universe Today:

„LICIACube a furnizat date cruciale privind forma și direcția conului de ejectare imediat după coliziune. În simularea noastră, particulele aveau dimensiuni cuprinse între 10 centimetri și 30 de micrometri, intervalul inferior reprezentând cele mai mici dimensiuni capabile să producă meteori observabili pe Pământ cu tehnologia actuală. Intervalul superior a fost limitat de faptul că au fost observate doar fragmente ejectate de dimensiuni centimetrice”.

Rezultatele lor au indicat că unele dintre aceste particule ar ajunge pe Pământ și pe Marte în decurs de un deceniu sau mai mult, în funcție de viteza la care au fost ejectate după impact.

De exemplu, particulele ejectate la viteze mai mici de 500 m/s ar putea ajunge pe Marte în aproximativ 13 ani, în timp ce cele ejectate la viteze mai mari de 1,5 km/s (5.400 km/h; 3.355 mph) ar putea ajunge pe Pământ în doar șapte ani. Cu toate acestea, simulările lor au indicat că ar putea dura până la 30 de ani înainte ca aceste ejecții să fie observate pe Pământ.

„Cu toate acestea, se așteaptă ca aceste particule mai rapide să fie prea mici pentru a produce meteori vizibili, pe baza primelor observații. Totuși, campaniile continue de observare a meteoriților vor fi esențiale pentru a determina dacă DART a creat o nouă ploaie de meteoriți (și creată de om): Dimorphids. Campaniile de observare a meteoriților din următoarele decenii vor avea ultimul cuvânt. Dacă aceste fragmente de Dimorphos ajung pe Pământ, ele nu vor prezenta niciun risc. Dimensiunile lor mici și viteza mare le vor face să se dezintegreze în atmosferă, creând o frumoasă dungă luminoasă pe cer.”, a spus Peña-Asensio.

Peña-Asensio și colegii săi notează, de asemenea, că viitoarele misiuni de observare a planetei Marte vor avea ocazia de a asista la meteoriți marțieni, pe măsură ce fragmente din Didymos vor arde în atmosfera marțiană.

Între timp, studiul lor a furnizat detalii despre caracteristicile pe care acești meteoriți, sau oricare alții viitori, le-ar putea avea în atmosferă. Acestea includ direcția, viteza și perioada din an în care ar putea ajunge, permițând identificarea clară a oricăror Dimorphids. Aceasta este o parte din ceea ce face misiunea DART și misiunile sale însoțitoare unice.

Pe lângă validarea unei strategii-cheie pentru apărarea planetară, DART a oferit și o oportunitate valoroasă de a modela modul în care resturile generate de impacturi ar putea ajunge într-o zi pe Pământ și pe alte corpuri din Sistemul Solar. După cum a declarat Michael Küppers, cercetătorul principal al misiunii Hera a ESA și coautor al lucrării, într-un e-mail pentru publicaţia Universe Today:^[sursa]

„Un aspect unic al misiunii DART este că reprezintă un experiment de impact controlat, adică un impact în care proprietățile impactorului (dimensiune, formă, masă, viteză) sunt cunoscute cu precizie.

Datorită misiunii Hera, vom cunoaște bine și proprietățile țintei, inclusiv caracteristicile locului de impact al misiunii DART. Datele despre resturi provin de la LICIACube și din observațiile realizate de pe Pământ după impact.

Probabil că nu există alt impact la scară planetară pentru care să avem atâtea informații despre impactor, țintă și formarea și evoluția timpurie a resturilor. Acest lucru ne permite să testăm și să îmbunătățim modelele și legile de scalare ale procesului de impact și ale evoluției resturilor. Aceste date oferă informații esențiale (localizarea sursei, dimensiunea și distribuția vitezei) utilizate în modelele de evoluție a resturilor.”