În vara anului 1928, în timp ce oficialitățile de la București ciocneau pahare de șampanie la Mărășești pentru a celebra „sacrificiul suprem”, o bătrână cu mâinile bătătorite de munca pământului din Gorj stătea cu mâna întinsă pe străzile Capitalei.
Numele ei nu spunea nimic trecătorilor grăbiți. Dar numele fiicei sale era deja sculptat în nemurire: Ecaterina Teodoroiu.
Pensia de 5 lei stabilită pentru mama Ecaterinei Teodoroiu: prețul unei jertfe refuzate
Aceasta nu este doar o cronică a sărăciei, ci documentul unei trădări sistemice. Un articol manifest publicat în anul 1928 în ziarul „Curentul”, sub titlul „Rușinea Națională”, scotea la iveală un adevăr care făcea ca orice discurs patriotic să sune gol.
Mama „Eroinei de la Jiu” fusese nevoită să vină din fundul Gorjului până în Capitală pentru a-și cere drepturile. Nu cerșea lux, ci o pensie de mizerie, de doar 5 lei pe zi. Tragedia era dublă: Ministerul nu doar că îi stabilise această sumă batjocoritoare, dar refuzase să i-o plătească în ultimele 10 luni.
„Mama Eroinei de la Jiu, cea care ne-a dar pe Ecaterina Teodoroiu, cerșește pe străzile Capitalei. A venit din fundul Gorjului să-și încaseze batjocoritoarea pensie de 5 lei pe zi, neprimită de 10 luni în urmă. Bineînțeles că ministerul i-a refuzat-o. Tatăl Eroinei zace și el în mizerie sfâșietoare de doi ani. Zilele bătrânilor, lipsiți de fiica lor, se scurg în înspăimântătoare chinuri”, scria jurnalistul Lorin Popescu.
„Mutilații își vindeau picioarele de lemn pentru o pâine”
Tabloul descris de presa vremii era apocaliptic pentru o țară care se pretindea recunoscătoare față de veterani. În timp ce autoritățile subliniau succesul Marii Uniri, realitatea de pe ulițe era marcată de foame și disperare.
Ziarul „Curentul” solicitase ajutorul semenilor, însă intervenția privată nu putea acoperi prăpastia lăsată de stat: „Dar sprijinul dat nici în parte n-a micșorat durerile sfârtecaților morți, manifestate prin amărăciunile cotidiene ale invalizilor, văduvelor și orfanilor de război. Mor de foame văduvele cu copii lor, milogesc pe uliță invalizii.”
Critica ziaristului la adresa guvernului condus de liberalul Vintilă I.C. Brătianu era necruțătoare. Acesta observa cu oroare cum orfanii celor care făuriseră România ajunseseră „văcari la trădătorii neamului” și cum părinții eroilor naționali erau lăsați pradă morții prin inaniție.
„Cum de se îngemănează pe acest pământ al României binecuvântate atâta tâmpenie și blestemăție națională! Cum pot fi lăsați să moară de foame părinții singurei eroine naționale!”, mai arăta jurnalistul.
Contrastul brutal: banchete vs. oseminte
Pe 10 iunie 1928, la Mărășești, România oficială sărbătorea. Se țineau banchete fastuoase și discursuri sforăitoare chiar deasupra criptelor unde odihneau zeci de mii de soldați.
Lorin Popescu concluziona cu o notă de revoltă metafizică: „Sărmanele oseminte s-or fi frământat îndelung acolo sub glie. Căci oficialitățile benchetuiau, în timp ce copiii vitejilor se topeau în lipsuri. Dar ce-i pasă lumii că soarta e crud cu cei mai buni fii ai veții!”
Dincolo de mit: cine a fost Ecaterina Teodoroiu?
Pentru a înțelege de ce această umilire a părinților este o pată pe istoria noastră, trebuie să privim dincolo de uniformă:
- O vocație timpurie: provenită dintr-o familie modestă din Oltenia, a plecat la București să devină învățătoare, unde a ajutat la înființarea primelor organizații de cercetași.
- Răzbunarea celor 4 frați: după intrarea în război, a fost asistentă medicală. Însă, când toți cei patru frați ai săi au murit în lupte, Ecaterina a cerut să fie transferată într-o unitate de combatanți.
- Eroismul pur: luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de două ori. A fost decorată de Casa Regală și avansată la gradul de sublocotenent.
- Ultimele cuvinte: a căzut la bătălia de la Mărășești, pe 3 septembrie 1917, la doar 22 de ani. În fruntea plutonului de infanterie, a strigat: „Luptați băieți! Apărați țara!”.
Deși celebrată imediat după război, imaginea Ecaterinei nu a fost ferită de manipulări politice. Ulterior, regimul comunist a marginalizat inițial figura ei, pentru ca mai târziu să o distorsioneze, transformând-o într-un instrument de propagandă care a omis, desigur, adevărul despre modul în care „statul burghez” sau societatea au tratat familia ei în anii interbelici.
Cazul părinților Ecaterinei Teodoroiu rămâne o lecție dureroasă despre cum recunoștința unei națiuni se oprește adesea la marginea monumentelor, lăsând realitatea umană să se stingă în „mizerie sfâșietoare”.
