În tabăra militară de la Zemun, aerul era greu, nu de fumul bătăliei, ci de prezența tăcută a ciumei. Aici, la 11 august 1456, la doar câteva săptămâni după ce a orchestrat una dintre cele mai răsunătoare victorii ale creștinătății, Iancu de Hunedoara, eroul de la Belgrad, se stingea. Nu o sabie otomană i-a adus sfârșitul, ci molima care nu făcea distincție între învingător și învins. A fost un final paradoxal pentru omul care, prin forța sa, oprise înaintarea unui imperiu.
Personalitate complexă a secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara a fost o forță a naturii, un lider cu o carieră militară excepțională, dublată de un fin simț politic. Cancelariile europene ale vremii consemnau cu respect isprăvile sale, iar contemporanii i-au acordat supranume ce reflectau venerația lor: „Atlet al lui Hristos”, „Cavalerul Alb” sau chiar „Lumina Lumii”. Așa cum observa istoricul Nicolae Iorga în lucrarea sa „Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria”, el a reușit să personifice „în ființa lui superioară” calitățile unui neam întreg.
Originea lui Iancu de Hunedoara
Originile sale, deși învăluite parțial în mister, sunt legate de un act de donație din 18 octombrie 1409. Documentul, emis de regele Sigismund de Luxemburg, îl menționează pe tânărul Iancu drept fiul lui Voicu, un cavaler de curte, și al Elisabetei Mărgineanu, o familie de obârșie română aflată în slujba coroanei. Data exactă a nașterii sale rămâne necunoscută, fiind plasată în jurul anului 1407.
Deși nu a avut parte de o educație formală aprofundată, adevărata sa chemare s-a revelat pe câmpul de luptă. Cronicile vremii spun că acolo se simțea „precum peștele în apă sau cerbul în pădure”.
Și-a început ucenicia militară în preajma unor figuri legendare, precum condotierul italian Filippo Scolari. După moartea acestuia, și-a perfecționat abilitățile în serviciul despotului sârb Ștefan Lazarevici, al familiei Újlaki și, după anul 1430, în slujba regelui Sigismund de Luxemburg și a ducelui de Milano, Filippo Visconti. Acum nu mai era un simplu soldat, ci comanda propriul său detașament de călăreți.
Ascensiunea sa politică a început în anii 1438-1439, când regele Albert I de Habsburg l-a numit ban al Severinului. A fost doar primul pas. Într-un timp remarcabil, Iancu a acumulat un portofoliu de funcții fără precedent: voievod al Transilvaniei, comite al Timișului, guvernator al Ungariei și căpitan general, consolidându-și puterea asupra unor vaste teritorii și devenind cea mai influentă figură din regat.
Cariera sa militară a fost un șir de confruntări decisive. După victoriile de la Sântimbru, Sibiu și de pe râul Ialomița din 1442, a urmat legendara „Campanie cea lungă” (1443-1444), o expediție îndrăzneață adânc în teritoriul otoman. Au urmat însă și înfrângeri dureroase, precum cele de la Varna (1444) și Câmpia Mierlei (1448), lecții care i-au modelat strategia.
Apogeul a fost atins în vara anului 1456, la Belgrad. În fața cetății se afla însuși Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în fruntea unei armate formidabile. Apărarea era condusă de Iancu de Hunedoara și de călugărul franciscan Ioan de Capistrano, care a mobilizat o armată de cruciați.
Victoria răsunătoare a armatei creștine a oprit pentru decenii înaintarea Imperiului Otoman spre inima Europei și a transformat clopotele de amiază, trase inițial din ordinul Papei Calixt al III-lea pentru a chema la rugăciune pentru victoria creștinilor, într-un simbol al triumfului.
Moartea lui Iancu de Hunedoara
Aceasta a fost însă și ultima sa victorie. Ciuma, izbucnită în tabăra sa, a reușit ceea ce nici armatele otomane, nici intrigile dușmanilor politici nu putuseră. Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost depus în Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” din Alba Iulia, unde piatra sa de mormânt, deși mutată de la locul original, stă și astăzi mărturie a destinului excepțional al cavalerului care a apărat o întreagă civilizație. Pe aceasta stă scris: „S-a stins lumina lumii”.
Până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”
