20 de bile negre. Doar 3 albe. Pe 14 aprilie 1891, în sala sobră a Academiei Române, geniul lui Ion Luca Caragiale nu a fost doar evaluat, ci executat simbolic. Înaintase spre premiere comediile sale într-un volum și drama „Năpasta” într-o broșură separată, dar sentința era deja scrisă. Motivul oficial? Că scrierile sale ar avea „tendințe antinaționale” și ar fi „imorale”. Motivul real, îngropat în stenogramele ședinței, este o poveste mult mai toxică despre orgoliu rănit, răzbunare politică și teama elitei de a se privi în oglinda necruțătoare pe care maestrul le-o pusese în față.
Rechizitoriul din 1891: Academia Română a refuzat să îl premieze pe Caragiale
Totul a început cu un raport întocmit de marele lingvist B.P. Hasdeu. Acesta nu ataca doar teatrul lui Caragiale, ci și studiile critice ale lui Constantin Gherea, într-o ședință care se anunța a fi o reglare de conturi ideologice. Imediat, bătrânul academician G. Sion s-a ridicat și a declarat că „aprobă și se unește cu d. Hasdeu în ce privește concluziunile raportului său asupra scrierilor d-lui Caragiali”.
O apărare a fost încercată de vechiul prieten al dramaturgului, Iacob Negruzzi, însă a fost descrisă drept „plină de bune intenții, dar foarte, foarte slabă”. A fost momentul perfect pentru lovitura de grație, dată de Dimitrie A. Sturdza. Acesta nu era un academician oarecare; era „factotumul” instituției în calitate de secretar perpetuu și, mai presus de orice, liderul Partidului Național Liberal – exact ținta predilectă a satirei corozive din piesele lui Caragiale.
Prin urmare, cel care îl judeca pe I.L. Caragiale era chiar reprezentantul principal al clasei politice pe care dramaturgul o ridiculiza necruțător în piese precum „O scrisoare pierdută”, transformând evaluarea academică într-un evident conflict de interese.
Conform lucrării „Caragiale şi «Academia română»”, (din volumul „Cu privire la: I.L. Caragiale”, de Barbu Lăzăreanu) Sturdza a mutat discuția de pe tărâm literar pe cel „patriotic și moral”, acuzându-l pe Caragiale, practic, de trădare națională. Acesta a asociat scrierile maestrului cu cele ale unor autori considerați denigratori ai României:
„D.D. Sturdza se uneşte cu părerea d-lui Hasdeu pentru motive pe care mai ales Academia trebuie să le aibă în vedere. Reprezentaţiunile teatrale nu sunt numai pentru a excita o plăcere trecătoare, momentană; ele trebuie să fie bazate pe un fundament moral. Scriitorii dramatici mari ca Shakespeare reprezintă tipuri de oameni răi şi depravaţi ca Richard III; dar îi prezintă aşa încât să inspire oroare pentru viţiile lor. Ei nu ne atrag spre dânşii, ci noi îi respingem de la inima noastră.
Din acest punct de vedere, d. Hasdeu a dat o judecată dreaptă asupra operelor dramatice ale d-lui Caragiali. Este însă un alt moment, atins şi acela de onorabilul nostru confrate, care pe mine m-a revoltat în acele lucrări: acel moment este potrivirea dintre scrierile d-lui Caragiali cu acele ale lui Brociner, ale doamnei Mitte Kremnitz şi ale altor străini răuvoitori pentru Români. Avem mulţi inimici noi, Românii, şi aceşti inimici s-au strâns în timpul modern, când România şi-a luat un avânt, pentru a denigra tot ce este românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stricat.
[…] Un artist, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu poate şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri, sau de urmărit, sau care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o inegreşte şi astfel face de-şi pierde iluziunea şi speranţa. … D. Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea.
D.A. Sturdza a sfârşit prin declaraţiunea că «va vota în contra acordării premierului d-lui Caragiale atât ca Român, cât şi ca membru al Academiei».”
Declarația sa finală a pecetluit soarta votului: „voi vota în contra acordării premierului d-lui Caragiale atât ca Român, cât şi ca membru al Academiei”. Rezultatul a fost zdrobitor: 20 de voturi împotrivă, doar 3 pentru. Nici Caragiale, nici Gherea nu au primit premiul. Titu Maiorescu, protectorul său de altădată, a lipsit strategic de la ședință, un fapt ce „va agrava relaţiile dintre cei doi”.
Această absență era cu atât mai dureroasă cu cât Maiorescu, liderul „Junimii” și teoreticianul „spiritului critic”, era exact cel care ar fi trebuit să apere valoarea estetică în fața unui atac politic.
A doua umilință: de ce nici „Momentele” nu au fost de ajuns
Peste un deceniu, pe 23 martie 1902, istoria se repetă. De data aceasta, Caragiale este propus pentru prestigiosul premiu „Năsturel-Herescu”, în valoare de 4.000 de lei, cu proaspătul volum „Momente”. Raportorul, D.C. Olănescu-Ascanio, a prezentat un referat plin de căldură, încheiat aproape implorator:
«În aceste simţeminte şi pentru a resplăti asemenea produceri – o rodnică şi onorătoare spiritului şi literilor române activitate, îmi fac o plăcută datorie de a supune cele precedente aprecierii d-voastră, cu rugăminte de a acorda d-lui I.L. Caragiale premiul Năsturel-Herescu de 4.000 lei».
În mod incredibil, rezultatul a fost din nou un eșec. La vot, s-au înregistrat 2 bile albe și 2 bile negre. Geniul său era din nou respins de forul suprem al culturii române.
Replica acidă a maestrului: „Pasiunea unei babe”
Credeați că maestrul a rămas tăcut? Nici vorbă. Caragiale nu a menajat niciodată Academia, pe care o ironiza în satira dedicată „Amicului Gion” pentru „ctitoriceasca ţâfnă”. Mărturisea că și-ar dori „înţeposul stylum al lui Juvenal” sau măcar un ac de cojoc: „Ca să mursic şi să ustur imortalele mumii.”
Conștient, însă, că o campanie extinsă împotriva instituției este zadarnică, se resemnează cu o luciditate amară. Întrebarea sa retorică, „Ce sânt eu să lupt cu ghiujii?”, a rămas celebră. Însă el a continuat, oferind o concluzie mult mai tăioasă și disprețuitoare, în versuri lungi, ca pentru a sublinia absurdul situației:
„Nu sânt eu nebun, în versuri lungi de şaisprece silabe,
Să contrariez acuma pasiunea unei babe.”
Întrebarea lui Caragiale, «Ce sânt eu să lupt cu ghiujii?», transcende astfel contextul său istoric. Aceasta a devenit ecoul oricărui creator onest confruntat cu un sistem care preferă elogiul patriotic în detrimentul adevărului incomod. Cazul respingerii sale de la Academie nu este, așadar, doar o notă de subsol în biografia unui geniu, ci o lecție perpetuă despre vulnerabilitatea culturii în fața puterii și despre curajul necesar pentru a-i arăta societății propria reflexie, oricât de caraghioasă sau de dureroasă ar fi ea.
