Multă vreme, ideea că am putea găsi vreodată resturi biologice din epoca dinozaurilor a fost considerată o fantezie pură, de domeniul literaturii de consum. Astăzi, știința ne confirmă că aceste resturi există, însă motivul pentru care au supraviețuit rămâne unul dintre cele mai mari mistere ale paleontologiei moderne.
Visul lui Michael Crichton și bariera genetică
În anul 1990, un experiment mental sub formă de roman ajungea pe rafturile librăriilor: ar putea știința să readucă la viață titanii preistorici? Michael Crichton a depus eforturi uriașe pentru a se asigura că viziunea sa din Jurassic Park era, cel puțin teoretic, plauzibilă. Dar, deși tehnologia noastră a început să prindă din urmă imaginația lui Crichton, ne lovim de o problemă sângeroasă la propriu: ne lipsește ADN-ul.
„ADN-ul este mult mai ușor de găsit în «părțile moi» ale unui animal – organe, vase de sânge, mușchi sau grăsime”, a explicat profesorul William Ausich de la Universitatea de Stat din Ohio. Din păcate, în cazul dinozaurilor, aceste elemente au dispărut de mult, fiind fie descompuse, fie devorate de alți prădători.
În film, soluția magică a fost țânțarul conservat în chihlimbar. În realitate, profesoara Susie Maidment de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra (NHM) a demontat acest mit pentru publicația IFLScience: „Când analizăm insectele din chihlimbar, găsim doar învelișul exterior conservat. Interiorul este gol. Nu există sânge acolo”. Și totuși, fără această „hrană pentru vampiri”, s-ar putea să fi dat peste sânge de dinozaur exact unde nu ne așteptam.
O lansare discretă: prăbușirea dogmei oaselor mineralizate
Existența țesutului moale fosilizat a fost decenii la rând cel mai controversat subiect din domeniu. Scepticismul era justificat: timp de un secol, am găsit doar oase transformate în piatră. Primele rapoarte despre ADN-ul preistoric din anii ’90 s-au dovedit a fi simple erori de laborator, cauzate de contaminarea cu material genetic modern.
Problema fundamentală ține de chimie. Structurile delicate precum vasele de sânge și celulele sunt formate din proteine care, teoretic, se dezintegrează complet în maximum 4 milioane de ani. Având în vedere că cele mai „tânere” fosile de dinozaur au 66 de milioane de ani, supraviețuirea lor părea imposibilă. Însă, la mijlocul anilor 2010, dovezile au devenit de necontestat. Paleontologi precum Mary Schweitzer au început să recupereze vase de sânge, celule osoase și chiar fragmente de keratină din gheare, demonstrând că această conservare nu este doar o anomalie statistică.
Sânge de dinozaur: minunea din interiorul unui T. rex
Mary Schweitzer nu căuta celule sanguine în anul 1991; nimeni nu ar fi avut acest curaj. „Niciun paleontolog întreg la minte nu ar face ceea ce a făcut Mary cu specimenele sale”, spunea pentru publicația Smithsonian Magazine Thomas Holtz Jr. de la Universitatea din Maryland. Motivul? Pentru a găsi aceste structuri, oasele prețioase trebuie dizolvate în acid.
Sub microscop, Schweitzer a descoperit ceva incredibil: „Structuri mici, rotunde și roșii, localizate în canalele vaselor de sânge din os”. Acestea semănau izbitor cu celulele roșii nucleate ale vertebratelor actuale (care nu sunt mamifere). Echipa a poreclit aceste descoperiri „LRRT” (Little Round Red Things – micile chestii rotunde și roșii).
După o serie riguroasă de teste, concluzia a fost șocantă: erau într-adevăr celule roșii. Schweitzer a rămas prudentă, subliniind că, după milioane de ani sub presiune geochimică, compoziția lor actuală ar putea fi diferită de cea originală, dar morfologia era clară. „Oamenii de știință sunt plătiți să fie sceptici”, a meditat ea, „dar cea mai simplă explicație este adesea cea corectă”.
Dreptatea din oase: dovezile se acumulează
Dacă Schweitzer ar fi fost singura cu astfel de rezultate, descoperirea ar fi rămas probabil o curiozitate izolată. Însă probele au continuat să apară din toate colțurile lumii:
- 2015: cercetătorii de la NCSU și Universitatea din Texas au confirmat că structurile de tip vas de sânge dintr-un Brachylophosaurus canadensis de 80 de milioane de ani erau originale, nu biofilm bacterian.
- 2019-2021: noi tehnologii, precum spectroscopia Raman, au confirmat prezența hemoglobinei în vasele de sânge ale fosilelor de T. rex. „Știm că hemul este prezent și legat de proteina hemoglobinei”, a explicat Schweitzer.
- Cazul „Scotty”: în Canada, celebrul T. rex Scotty a dezvăluit vase de sânge conservate care indicau faptul că osul se afla în proces de vindecare în momentul morții animalului.
Răvășirile timpului: avem sânge, dar unde este ADN-ul?
Se pare că am reușit imposibilul: avem acces la resturile sistemului circulator al dinozaurilor. Totuși, există o barieră finală pe care știința încă nu a trecut-o. Deși avem celule și proteine, ADN-ul rămâne evaziv.
În anul 2015, Susie Maidment a analizat celule roșii din fosile din Cretacic folosind un fascicul de ioni focalizat – un „cuțit” microscopic de mare putere. Rezultatul? „Am colorat nucleele pentru a vedea dacă există ADN, dar nu am găsit nimic”.
Concluzia actuală este pe cât de fascinantă, pe atât de sobră pentru fanii Jurassic Park: sângele de dinozaur este suficient de rezistent pentru a supraviețui zeci de milioane de ani sub formă de „fosilă moale”, dar mesajul genetic pe care îl transporta a fost șters de trecerea timpului. Putem vedea cum arătau celulele lor, dar nu avem încă rețeta pentru a-i aduce înapoi.
