În ziua de 29 decembrie 1863, Parlamentul României vota o lege care urma să zguduie din temelii ortodoxia și să schimbe fața Balcanilor: Secularizarea averilor mănăstireşti. Această reformă radicală a fost inițiată de Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, într-un context de o tensiune extremă.
Cuza a trebuit să înfrunte opoziția directă a Patriarhului Constantinopolului, Sofronie al III-lea, dar și presiunile diplomatice ale Imperiilor Ţarist şi Otoman. Miza era uriașă pentru economia tânărului stat. La acea dată, aproape un sfert din suprafaţa agricolă a României aparținea mănăstirilor „închinate”.
Mii de sate deveniseră proprietatea călugărilor, iar sute de mii de ţărani munceau aceste pământuri sub un regim de danii grele în bani şi bunuri către stareţi. Istoricul botoşănean Gheorghe Median subliniază că Vodă Cuza a dorit această reformă încă din anul 1859, ducând o luptă continuă cu marile puteri pentru a pune legea în aplicare.
Secularizarea averilor mănăstirilor: între mari imperii și nevoile țării
Dar dincolo de calculele politice de la București, în comuna Vorona din județul Botoșani, bătrânii satului păstrează o variantă mult mai personală a istoriei. Localnicii sunt convinși că decizia domnitorului a fost pecetluită chiar acolo, în codrii Voronei, în urma unui incident care a împletit mitul cu realitatea.
Niculae Chelaru, un sătean de peste 85 de ani, povestea cu mândrie despre cum strămoșii lui au stat la sfat cu domnitorul sub un gorun gros. Potrivit acestuia, aici, la Vorona, s-a hotărât Cuza să pună capăt privilegiilor mănăstirești: „Gata cu pământuri multe la mănăstire, să le dăm la oameni că îs amărâţi şi muncesc din greu!”, spunea Vodă conform bătrânului, citat de Adevărul.
Legenda începe în vara anului 1859, în primul an de domnie. Cuza venise la Botoşani pentru a-l vizita pe aghiotantul său de încredere, Costiner Pisoschi. De acolo, domnitorul ar fi plecat costumat în haine de negustor prin ţinut, vrând să vadă sub acoperire nemulțumirile poporului.
Trecând prin pădurea Voronei, obosit de drum, Cuza a descălecat și a legat calul de un gorun gros pentru a se odihni. Niculae Chelaru relatează că Vodă a adormit fără grijă în răcoarea codrului, lăsându-și sabia lângă el. Nu știa însă că acea pădure era proprietatea mănăstirii, condusă de un stareț descris de localnici ca fiind un om hain.
Mănăstirea Vorona era pe atunci o forță imensă. Cercetările profesorului Constantin Rusu arată că așezarea monahală deținea 16.000 de hectare de pământ, primite de-a lungul secolelor de la boierii Jora și Iordache. Cei care munceau acolo erau obligați la dijmă și erau adesea pedepsiți aspru de oamenii starețului.
Un călugăr l-a descoperit pe „negustorul” adormit și l-a anunțat pe stareț, care s-a înfuriat că cineva îndrăznește să se odihnească pe pământurile mănăstirii fără să plătească. Niculae Chelaru povestește că starețul a trimis patru zdrahoni de călugări care l-au luat pe Cuza direct de pe somn, i-au luat sabia și l-au închis într-un beci.
Maica Evghenia confirmă existența acestei istorii, menționând că a auzit de la preoții în vârstă că domnitorul ar fi fost închis o noapte în beciurile din turnul clopotniței, printre butoaie și provizii. Însă varianta lui Niculae Chelaru este mult mai întunecată și revelatoare pentru deciziile politice ce au urmat.
Potrivit acestuia, A.I. Cuza a fost aruncat într-un beci adânc, cu zăbrele, unde a găsit alți țărani amărâți, pedepsiți pentru că nu plătiseră taxele. Neștiind cine este colegul lor de celulă, oamenii s-au plâns de suferințele lor. Acolo, în întuneric, Cuza ar fi acumulat furia care a dus la dorința de a lăsa mănăstirile fără averi.
A doua zi, starețul l-a scos la interogatoriu. Bănuind că e un om bogat din cauza calului alb și a sabiei lucrate frumos, starețul a încercat să afle cine este. Pentru că Vodă răspundea sfidător, „în doi peri”, starețul a ordonat unui argat pe nume Gheorghe să îl bată cu biciul pe spate pentru a-l învăța minte.
Exact în clipa în care Gheorghe se pregătea să dea cu biciul, garda domnească a intrat în goană în curtea mănăstirii. Niculae Chelaru descrie momentul în care starețul a realizat pe cine are în față și a muțit de spaimă. Domnitorul a cerut ca starețul să fie dus sub gorunul unde fusese prins.
Acolo, sub umbra copacului, Cuza a ținut sfat cu străbunii localnicilor. Le-a promis pământ și s-a ținut de cuvânt. Pe starețul cel hain l-a alungat imediat, punând în locul lui un sihastru și cerând ca numele fostului conducător să fie uitat. „Cu voronenii s-a sfătuit Cuza prima dată”, spune cu lacrimi în ochi bătrânul satului.
Secularizarea mănăstirii Vorona: între mit și realitate istorică
Istoricul Gheorghe Median rămâne sceptic, precizând că nu există documente care să ateste prinderea lui Cuza la mănăstire. Totuși, el confirmă că domnitorul vizita des Botoșaniul, unde stătea în casa de stil franțuzesc a lui Pisoschi, clădire care poate fi admirată și astăzi pe bulevardul Mihai Eminescu.
Un fapt istoric cert rămâne însă: prima mănăstire ale cărei averi au fost confiscate a fost chiar Mănăstirea Vorona. În toamna lui 1859, guvernul Manolache Costache Epureanu a trecut sub controlul statului proprietățile mănăstirilor Vorona, Neamţ, Secu, Agapia şi Adam, invocând administrația defectuoasă. Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului.
Acest act preliminar a provocat protestul Mitropolitului Sofronie Miclescu în anul 1860, dar drumul către marea lege din 1863, susținută de Mihail Kogălniceanu, era deja deschis. Astăzi, doar gorunul monument al naturii, înalt de 20 de metri, mai stă drept ca martor al acelor evenimente legendare.
Din păcate, locul este acum asediat de amatorii de grătare care au distrus panoul informativ ce descria legenda. Deși Primăria Vorona plănuiește reamenajarea zonei, bătrânii precum Niculae Chelaru se tem că, odată cu distrugerea semnelor, se va pierde și memoria domnitorului care a simțit durerea poporului într-un beci întunecat.
Secularizarea averilor mănăstirești: relatarea istorică
Versiunea oficială a acestei reforme arată că măsura adoptată de guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu nu a fost un gest impulsiv, ci un răspuns la cerințele vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor închinate avea rădăcini adânci în istoria donațiilor făcute de domni și boieri înstăriți, care, cu timpul, s-au transformat din resurse pentru cult în simple surse de profit pentru patriarhiile străine.
Această stare de fapt a dus la ignorarea totală a obligațiilor față de administrația Țărilor Române. Călugării străini acumulaseră averi impresionante și beneficiau de un statut care îi scotea practic de sub incidența legilor românești. Deși Regulamentul Organic introdusese plata dărilor către stat în proporție de un sfert din venituri, călugării greci au refuzat constant să se supună, sprijiniți diplomatic de Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
Încă de la începutul domniei, Alexandru Ioan Cuza a făcut din secularizarea averilor mănăstirești un punct central al programului său. În anul 1859, când Poarta a încercat să scutească mănăstirile de contribuții, guvernul român a ripostat autoritar prin sechestrarea veniturilor acestora. Reforma a continuat în martie 1863, când s-a decis ca limba de oficiere a slujbelor să fie româna, în locul slavonei sau grecești.
În fața inevitabilului, mulți călugări greci au încercat să părăsească țara cu obiecte de preț din patrimoniul mănăstirilor. Vigilența autorităților, care au condiționat pașapoartele de protejarea bunurilor, a salvat piese fundamentale ale tezaurului național. Multe dintre aceste obiecte au fost adunate ulterior în Muzeul Național de Antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc.
În final, controlul riguros poruncit de Cuza asupra gestiunii mănăstirilor a scos la iveală numeroase nereguli și fonduri administrate defectuos, oferind legitimitatea morală și legală necesară finalizării marii reforme.
„Legea secularizării averilor mănăstirești” a fost votată la 17/29 decembrie 1863 și prevedea că:
„Toate averile mănăstirești închinate și neînchinate precum și alte legate publice sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum și la mitropolii, episcopii și la metoacele lor de aici din țară și la alte mănăstiri și biserici din orașe sau la așezăminte de binefacere și de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor așezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului.”
În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii grecești, dintre care 44 din Țara Românească și 31 din Moldova, care dețineau la rândul lor mai multe metocuri și moșii. Numărul moșiilor închinate era de 560 (366 în Țara Românească și 194 din Moldova). Acestea totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al țării, plus numeroase păduri.
