Septimius Severus, primul împărat african al Romei, a dus războaie din Scoția până în Siria în încercarea de a stabiliza Imperiul Roman. Care a fost, însă, rolul acestui outsider imperial în modelarea destinului Romei?
„Nu pot permite Imperiului Roman să zacă neajutorat”, declara Septimius Severus în anul 193 d.Hr., mobilizând legiunile panonice pentru marșul asupra capitalei. Imperiul, care părea atât de stabil sub domnia lui Marcus Aurelius, căzuse în haos. Viciile lui Commodus, culminând cu asasinarea sa și damnatio memoriae în 192 d.Hr., au deschis o perioadă de instabilitate și competiție feroce.
Septimius Severus a fost expresia cosmopolitismului roman. De origine africană, din Leptis Magna (Libia de astăzi), cariera sa variată l-a purtat de la Sardinia la Siria. Ca guvernator al Panoniei (aproximativ actuala Ungarie), Severus era bine plasat – și susținut de legiuni puternice – pentru a mărșălui asupra Romei și a umple vidul de putere imperial.[sursa]
Un an, cinci împărați
Roma nu era străină de războaie civile, dar anul 193 d.Hr. a fost unul aparte. După asasinarea lui Commodus în ajunul Anului Nou 192 d.Hr., cinci împărați au revendicat tronul în succesiune rapidă, declanșând un război civil brutal în tot imperiul. Primul, Senatul l-a numit pe Pertinax, un veteran politic.
Pertinax, promițând să urmeze politica lui Marcus Aurelius, a încercat să restaureze autoritatea senatorială, dar disciplina sa severă și refuzul de a plăti bonusuri pretorienilor l-au costat viața. Didius Julianus a urmat la tron, câștigând imperiul la o licitație faimoasă: „atât orașul, cât și imperiul au fost scoase la vânzare”.
Julianus nu a avut parte de un domnie îndelungată, iar populația Romei s-a săturat rapid de noul împărat. În provinciile imperiale, legiunile își susțineau proprii pretendenți: Pescennius Niger în Siria, Clodius Albinus în Galia și Septimius Severus în Panonia.[sursa]
Cucerire în est, victorie în vest
În această competiție imperială, Septimius a lovit primul. Mărșăluind asupra Romei, a asigurat flancul vestic oferindu-i lui Albinus titlul de co-împărat și moștenitor. Sosirea sa în capitală a dus la uciderea rapidă a lui Julianus de către o gardă panicată, iar Severus a fost confirmat împărat. S-a prezentat ca răzbunătorul lui Pertinax, promițând restabilirea ordinii în colaborare cu Senatul.
Apoi, Severus și-a îndreptat atenția spre est, mărșăluind împotriva lui Niger. În anul 194 d.Hr., după o campanie dificilă, l-a învins pe Niger, culminând cu asediul Bizanțului (viitorul Constantinopol) și o bătălie sângeroasă la Issus. Cu estul pacificat, Severus s-a întors spre vest. După ce și-a numit fiul, Caracalla, moștenitor, a rupt alianța cu Albinus, declanșând ultima etapă a războiului civil care avea să dureze patru ani. Victoria finală a lui Severus a venit în bătălia de la Lugdunum (Lyon) în februarie 197 d.Hr., recunoscută ca cea mai mare bătălie din istoria Romei, consolidându-și astfel stăpânirea asupra imperiului.
Pe lângă aceste războaie civile, Severus a purtat și războaie externe împotriva vecinilor Romei. După victoria asupra lui Niger, a lansat o campanie de represalii împotriva Mesopotamiei și altor state vasale care îl susținuseră pe rivalul său în anul 195 d.Hr. După înfrângerea lui Albinus, în anul 197 d.Hr., Severus a dus o a doua campanie împotriva Imperiului Parţilor. Obiectivele și succesul acestei campanii rămân disputate, dar capturarea orașului regal Ctesiphon a fost un triumf major, conferindu-i titlul de Parthicus Maximus. La întoarcerea sa la Roma în anul 202 d.Hr., a sărbătorit triumfurile prin ridicarea Arcului lui Septimius Severus, care domină Forumul Roman.
Fondarea unei dinastii
Despărțirea lui Septimius Severus de Clodius Albinus a fost determinată de dorința de a-și întemeia propria dinastie. În jurul anului 187 d.Hr., s-a căsătorit cu Iulia Domna, o aristocrată din Emesa (Siria), dintr-o familie care administra cultul zeului solar Elagabalus. Legenda spune că Iulia a atras atenția lui Severus printr-o profeție care prezicea că se va căsători cu un rege.
Prin Iulia, Severus a avut doi fii, Marcus Aurelius Antoninus (cunoscut sub numele de Caracalla) și Geta, pe care i-a desemnat moștenitori. Cultura severiană a subliniat puternic unitatea familiei imperiale, domus divina, evidențiată în artă și pe monede.
Pe lângă întemeierea unei noi dinastii, Severus și-a consolidat puterea prin legături cu împărații anteriori. Cel mai notoriu gest a fost proclamarea sa drept fiu al fostului împărat Marcus Aurelius și frate al lui Commodus. La auzul acestui arbore genealogic îndoielnic, un senator cu simțul umorului (și al curajului) i-ar fi spus împăratului: „Te felicit, Caesar, pentru că ți-ai găsit un tată!”
Predestinarea puterii: preziceri și astrologie
Relatările despre ascensiunea și domnia lui Severus sunt marcate de interesul său constant pentru preziceri, semne și astrologie. După cum s-a menționat mai devreme, aceste credințe i-au influențat deseori deciziile, inclusiv cea de a o căuta și a se căsători cu Iulia. Cassius Dio, istoricul senatorial care ne-a lăsat cea mai detaliată cronică a vieții lui Severus, a inclus și o colecție de preziceri care ar fi anticipat ascensiunea sa la putere. Deși lucrarea poate fi văzută ca propagandistică, fascinația lui Dio pentru aceste preziceri reflectă interesul epocii pentru astrologie.
Interesele astrologice ale împăratului african și ale soției sale siriene au alimentat ideea, prezentă în anumite cercuri romane, că dinastia Severilor avea înclinații orientalizante și coruperea moralei romane tradiționale. Deși astfel de interpretări sunt tot mai mult contestate în studiile moderne, rolul prezicerilor în domnia lui Severus rămâne notabil, mai ales prin faptul că împăratul le-a celebrat în mod material.
Într-un vis prevestitor consemnat de Dio, un cal din Forumul Roman l-a aruncat pe Pertinax, dar l-a acceptat pe Severus, ceea ce ar fi fost ilustrat printr-o statuie ecvestră a lui Severus, acum pierdută, sugerată de o serie de monede care prezintă acest subiect.
Decepție și ruină: Plautianus și Bulla Felix
Deși acuzațiile de favoritism față de provinciali par nefondate, Septimius Severus a acordat poziția de prefect pretorian – cea mai influentă funcție în administrația imperială – prietenului său din copilărie și compatriotului, Gaius Fulvius Plautianus, originar și el din Leptis Magna. Cariera lui Plautianus a devenit un exemplu clasic al modului în care puterea absolută corupe. Era avid de putere, avar și crud. Deși fiica sa, Plautilla, s-a căsătorit cu Caracalla, tânărul o detesta atât pe soția sa, cât și pe socrul său. Plautianus, de asemenea, pare să o fi disprețuit pe împărăteasa Iulia Domna, văzând-o ca pe un rival al influenței sale asupra împăratului.
Căderea lui Plautianus a fost rapidă și completă, fratele muribund al împăratului dezvăluindu-i lui Severus ambițiile prefectului. Un complot, orchestrat cu aprobarea lui Caracalla, a dus la demascarea lui Plautianus, care a fost executat în fața împăratului. Imaginile sale au fost distruse în tot imperiul, inclusiv pe Arcul Argentarii din Forumul Boarium din Roma, iar memoria sa a fost condamnată.
Domnia lui Septimius Severus a fost marcată și de povestea lui Bulla Felix, un personaj absent din toate sursele istorice, cu excepția lui Dio. Bulla a fost un lider de bandiți care a terorizat zona rurală italiană între anii 205 și 207 d.Hr. Cariera sa de lider carismatic al unei bande de tineri disperați care fugeau de agenții imperiali seamănă cu povestea lui Robin Hood. În cele din urmă, a fost capturat după ce a fost trădat, iar ultimele sale cuvinte adresate prefectului imperial sunt o critică devastatoare a unui imperiu în schimbare. Când prefectul l-a întrebat disprețuitor: „De ce te-ai făcut tâlhar?”, Bulla a răspuns: „De ce ești prefect?”.
Orașe transformate de Septimius Severus
Pe lângă schimbările de putere, Septimius Severus a fost și ultimul mare constructor al Imperiului pentru aproape un secol. Ca și Hadrian la începutul secolului al II-lea, Severus a fost un împărat rătăcitor, ale cărui campanii și curiozitate l-au purtat în toate colțurile imperiului.
Amprenta sa asupra imperiului este vizibilă în orașele pe care le-a vizitat, care deseori dedicau noi structuri monumentale în onoarea sa. Aceste transformări sunt evidente în întreaga lume romană, dar cele mai cunoscute exemple sunt Roma și orașul natal al lui Severus, Leptis Magna, în Libia.
La Roma, Septimius Severus a inițiat un vast program de construcții, fără precedent pentru cel puțin un secol. Acesta a inclus atât proiecte de restaurare, precum Panteonul (a cărui inscripție cu dedicaţie este încă vizibilă astăzi), cât și lucrări de infrastructură, cum ar fi mai multe apeducte, dar și proiecte grandioase, precum Septizodium, un nymphaeum colosal situat la poalele sud-estice ale Dealului Palatin. Această structură a fost dedicată gloriei noii sale dinastii și, se presupune, menită să impresioneze vizitatorii care soseau din Africa.
Orașul natal al lui Severus, Leptis Magna, a fost complet transformat, ceea ce este astăzi recunoscut prin includerea sitului pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Vizita împăratului în anul 205 d.Hr. a fost marcată de inaugurarea unui nou forum magnific, alături de temple, un teatru și un arc onorific.
Marginile imperiului
Cariera imperială a lui Septimius Severus, care s-a întins de la Roma și Africa de Nord până la frontierele danubiene și arabe, s-a încheiat în extremitățile nordice ale Imperiului, când a lansat ultima sa campanie împotriva triburilor caledoniene din Scoția. A sosit în nord cu o forță considerabilă, aparent pentru a restabili ordinea în provincie. Totuși, peisajul scoțian s-a dovedit a fi un adversar dificil pentru legiunile romane, așa cum a relatat Cassius Dio.
Descoperirile arheologice moderne au dezvăluit amploarea fortificațiilor realizate de Severus în această provincie: Zidul lui Hadrian a fost consolidat din nou, la fel ca și Zidul Antonin, iar o serie de forturi importante din nord, inclusiv la Carpow, au fost construite și restaurate. Cu toate acestea, Severus nu a pornit în această campanie doar pentru glorie militară. Se presupune că știa că va fi o expediție din care nu se va mai întoarce, moartea sa fiind prevestită de o profeție. Scopul principal al expediției era pregătirea fiilor săi pentru viața de împărați; el considera că o distanțare de luxul Romei era esențială pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă.
Cu toate acestea, eforturile sale s-au dovedit în mare parte zadarnice, deoarece frații, Caracalla și Geta, nu au reușit să-și depășească ura reciprocă. Se spune chiar că Caracalla a contemplat uciderea tatălui său, dar și-a retras mâna în ultimul moment – un semn prevestitor al vărsării de sânge care avea să urmeze.
Leul și vulpea: moștenirea lui Septimius Severus
Atunci când a murit la Eboracum (actualul York) în anul 211 d.Hr., Severus a fost incinerat, iar cenușa sa a fost adusă de fiii săi la Roma, unde a fost îngropată în Mausoleul Antoninilor (actualul Castel Sant’Angelo). Deși locul său de veci reflectă continuitatea tradiției imperiale, domnia lui Septimius Severus, primul împărat african al Romei, a inaugurat o perioadă de transformare profundă.
Severus a extins Imperiul la cea mai mare întindere a sa, dar a stabilit un model de guvernare care a accentuat tot mai mult puterea armatelor provinciale. A devalorizat moneda romană, dar a facilitat înfrumusețarea orașelor imperiale într-un mod rar întâlnit.
Septimius Severus ocupă o poziție crucială între perioada Înaltului Imperiu și Antichitatea târzie, iar rolul său în acest proces de schimbare – deseori privit ca un declin – i-a determinat pe istorici să-l abordeze din perspective variate și adesea contradictorii. Primul împărat african al Romei rămâne o figură enigmatică, poate cel mai bine surprinsă de evaluarea lui Machiavelli. În tratatul său politic din secolul al XVI-lea, Prințul, florentinul l-a prezentat pe Severus ca exemplul perfect al unui conducător eficient, combinând trăsături aparent opuse. „Examinați cu atenție acest om și veți găsi un leu foarte curajos și o vulpe foarte vicleană.”, scria Machiavelli.
