Serbia și România, aproape de război din cauza Banatului, la finalul Primului Război Mondial

În primăvara anului 1919, sub pretextul unei vizite la Eton, colegiul unde studia fiul său, prințul Nicolae, regina Maria a României a ajuns în capitala Franței. Aici, s-a întâlnit cu personalități importante precum Clemenceau, Poincaré, Wilson și Balfour.

La întoarcere, a făcut o escală la Belgrad, unde s-a întâlnit cu regele Alexandru I, manifestând deschidere pentru discuții și acceptând, în același timp, deciziile Conferinței de Pace. În plus, regina l-a invitat pe Alexandru la București. În doar doi ani, o alianță postbelică între cele două țări avea să fie consolidată prin căsătoria dintre Alexandru I și Maria (Mignon), fiica reginei Maria, ceremonie ce a avut loc la Catedrala Sfântul Mihail din Belgrad.

Între 22 martie și 28 aprilie, delegația condusă de maiorul Oancea, în cadrul Comandamentului francez, a înregistrat progrese semnificative. Cu ajutorul generalului francez Pruneau, maiorul român a reușit să stabilească o relație de colaborare cu comandantul sârb de la Timișoara, generalul Gruici. După ce a lăudat curajul sârbilor, Oancea i-a explicat generalului Gruici marea greșeală care ar putea fi comisă prin ocuparea regiunilor majoritar românești din Banat.^[sursa]

Şvabii au înclinat balanţa în conflictul teritorial dintre Serbia și România

Populația germană a jucat, de asemenea, un rol important în perioada de după război. Deși erau împărțiți în mai multe facțiuni, majoritatea șvabilor au susținut unificarea Banatului cu România. Având în vedere că reprezentau o parte semnificativă a populației, această susținere a oferit României o majoritate favorabilă în regiunile centrale și estice ale Banatului.

În cele din urmă, situația a început să se schimbe, iar românii au preluat controlul administrației în partea de est a Banatului la sfârșitul lunii mai 1919. Cu toate acestea, partea de vest a Banatului a rămas sub control sârbesc, iar trupele sârbești, înainte de a se retrage în Serbia, au jefuit Timișoara și împrejurimile. La 27 iulie, ultimele trupe sârbe au părăsit regiunea, iar la 3 august trupele române au intrat în Timișoara.

Marile Puteri au decis împărțirea Banatului, dar au existat încă voci, printre care și cea a premierului Ion I.C. Brătianu, care susțineau că întreaga regiune ar trebui să revină României. Nemulțumit de rezultatele Conferinței de Pace, Brătianu avea să-și semneze curând demisia.

Preluarea administrației sârbești în Banat s-a desfășurat în contextul mai larg, complex și confuz al sfârșitului Primului Război Mondial. Datorită caracterului său multietnic, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar a pus o povară grea asupra teritoriilor desprinse de acesta.

Au existat numeroase abuzuri și tensiuni, cum ar fi jafuri, deportări și maltratări ale persoanelor favorabile cauzei românești, după cum confirmă documentele din fondul N. Ilieșiu de la Muzeul Banatului din Timișoara.

Spre deosebire de zona de ocupație maghiară, execuțiile membrilor mișcării naționale românești au fost rare în Banat.

Chiar și la nivel militar, după război, a existat o dispută cu privire la termenul de „ocupație”. Acesta este adesea considerat o exagerare de către istoricii sârbi, care susțin că trupele sârbe au avut un mandat din partea Antantei pentru ocuparea teritoriului.

Serbia şi România, aproape de război din cauza Banatului

Cu toate acestea, deși trupele sârbe au fost inițial bine primite de populația română, violențele comise împotriva civililor nu au fost întâmplătoare. Tensiunile erau mari, mai ales că mulți ofițeri și soldați români, întorși în Banat după ce au servit în armata austro-ungară, au fost dezarmați. Mulți dintre aceștia au fugit în Transilvania, unde s-au alăturat Gărzilor Naționale, în eventualitatea unui posibil conflict militar cu Serbia. Unii chiar vedeau ca inevitabil un conflict între cele două țări, conflict care a fost evitat doar prin intervenția directă a Marilor Puteri.

Mult vehiculata prietenie româno-sârbă a trecut prin numeroase momente de impas, pe lângă cele prezentate în acest articol. Putem menționa momente precum tensiunile de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, deportările de către români a populației sârbe din Banat în urma conflictului regional dintre Stalin și Tito, tensiunile după ce România a susținut decizia NATO de a bombarda Iugoslavia în anul 1999 și incertitudinea privind minoritatea română din Valea Timocului.

Un lucru rămâne cert, cu excepția unor mici modificări de frontieră: granița României cu Iugoslavia/Serbia a fost cea mai stabilă din anul 1918 și până în prezent.