Sfârșitul tragic al Casandrei, prima iubire a lui Mihai Eminescu, la doar 16 ani

Știm despre pasiunea Luceafărului pentru Veronica Micle și relația lor tumultuoasă, însă se cunosc mai puține despre prima iubire a lui Mihai Eminescu, o tânără pe nume Casandra, căreia marele poet i-a dedicat poezia „Floare albastră”, tânăra stingându-se la o vârstă fragedă.

În panteonul literaturii române, Mihai Eminescu nu este doar un nume, ci un arhetip – poetul național, geniul creator a cărui viață, deși scurtă, continuă să fascineze și să genereze noi interpretări. Deși a trăit doar 39 de ani, amprenta sa asupra culturii este monumentală. Însă dincolo de opera sa, explorată în detaliu de nenumărați eminescologi, se ascunde o biografie sentimentală la fel de complexă, o poveste despre iubiri care i-au modelat deopotrivă sufletul și creația.

Casandra, prima iubire a lui Mihai Eminescu

Deși posteritatea o asociază pe vecie cu tumultuoasa sa relație cu Veronica Micle, puțini știu că prima scânteie a iubirii s-a aprins în anii copilăriei, în acel tărâm paradiziac de la Ipotești, unde familia sa s-a mutat când Mihai avea doar doi ani. Aici, în mijlocul naturii, s-au conturat primele sale emoții. Eminentul eminescolog Lucia Olaru Nenati subliniază importanța acestui moment: „La Ipoteşti, i se declanşează şi primele emoţii erotice […] pentru o fată despre care un cercetător al locului, I.D. Marin, a emis ipoteza că se numea Casandra şi care, stingându-se prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferinţe profunde“.

Această idilă adolescentină s-a înfiripat în timpul vacanțelor de vară, când Eminescu, pe atunci un tânăr de 13-14 ani, se întorcea de la studii. Casandra Elena, fiica lui Gheorghe Alupului, era o prezență diafană, o fată cu o frumusețe de floare de cireș, cu ochi mari, albaștri, și cozi lungi, blonde, care i-au săgetat inima. Împreună, colindau luncile și codrii foșnitori, culegând fragi și pierzându-se în reverii pe malul lacului fermecat din pădure.

Destinul, însă, avea să frângă brutal această poveste. Când poetul avea în jur de 16 ani (sau 19, după alte surse), o boală contagioasă a smuls-o pe Casandra din lume. Pierderea a lăsat o urmă adâncă în sufletul tânărului Eminescu, o primă confruntare cu durerea și efemeritatea, teme ce aveau să devină recurente în creația sa de mai târziu. În amintirea ei, poetul a scris poezia „Floare albastră”, pe care o regăsiți la finalul articolului.

Relația cu Veronica

Dacă povestea Casandrei este o acuarelă a inocenței pierdute, capitolul Veronica Micle este o frescă vibrantă, pictată în culori pătimașe. Întâlnirea lor a avut loc la Viena, în anul 1872, pe când Veronica era deja soția profesorului universitar Ștefan Micle. A fost începutul unei legături legendare, un amestec de extaz și agonie, marcată de despărțiri și regăsiri pătimașe.

După moartea soțului ei, în 1879, relația lor s-a reaprins, dar nu a fost niciodată una liniștită. Scrisorile lor dezvăluie reproșuri, gelozii și o dorință mistuitoare. Faimoase sunt reproșurile Veronicăi pentru că poetul, mutat la București, nu o vizita la Iași, dar și gestul ei de a se muta în capitală pentru a-i recâștiga iubirea, perioadă în care a avut și o scurtă, dar regretată aventură cu Ion Luca Caragiale.

Genialitatea lui Eminescu a fost, însă, dublată de o fragilitate chinuitoare. În anul 1883, boala a început să-și pună amprenta decisiv asupra vieții sale. Ultimii ani au fost un calvar, marcat de suferință și internări succesive, culminând cu perioada petrecută la sanatoriul doctorului Şuţu din București. În zorii zilei de 15 iunie 1889, la ora patru dimineața, inima poetului a încetat să mai bată. Astfel, se stingea omul, lăsând în urmă o operă nemuritoare, hrănită deopotrivă din bucuriile sublime și din suferințele profunde care i-au marcat destinul.