Sfârșitul tragic al lui Tudor Vladimirescu: complot, trădare și tortură pe drumul spre eliberare

Tudor Vladimirescu rămâne o figură emblematică în panteonul istoriei române, un personaj preferat al publicului larg. Sfârșitul său, însă, a fost o coborâre brutală în trădare și tortură. Motivația celor care l-au ucis a fost una pragmatică și sumbră: au vrut să-l jefuiască și să preia controlul asupra oamenilor săi.

Imaginea sa, cimentată de manualele de istorie, este cea a unui mare revoluționar care a ridicat poporul împotriva boierilor, a domnilor fanarioți și a turcilor. Cercetările istorice recente nuanțează însă această viziune. Mișcarea de la 1821, deși promovată în anii comunismului ca o revoluție bazată pe lupta de clasă, apare astăzi mai degrabă ca o revoltă complexă, țintită anti-otoman și anti-fanariot.

De altfel, Tudor a fost susținut inițial chiar de o facțiune a boierimii. Întreaga sa revoltă a fost un pariu riscant, dependent de un sprijin extern care nu a sosit niciodată: cel al Imperiului Țarist. Când această speranță s-a stins, răscoala s-a prăbușit, iar căpitanul de panduri a sfârșit într-un mod îngrozitor. Documentele vremii și analizele ulterioare confirmă că uciderea sa a avut ca scop deposedarea de o presupusă comoară și preluarea comenzii trupelor sale.

Geneza unui plan periculos pus la cale de Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu a fost ales strategic de elita pământeană pentru a conduce o revoltă anti-otomană, mascată sub forma unei mișcări sociale contra boierimii. Istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”, notează că fruntașii boierimii și-au îndreptat atenția spre slugerul Tudor din Vladimiri datorită „capacității de comandă și prestigiului de care se bucura în Oltenia”, acestea fiind „temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare”.

Propriu-zis, mișcarea a fost o conspirație boierească anti-otomană și anti-fanariotă, iar comandantul de panduri din Gorj nu acționa de capul lui. Pe 15 ianuarie 1821, trei dintre cei mai influenți boieri ai Țării Românești – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu – cei care, alături de alți trei boieri, aveau să formeze căimăcămia după moartea lui Vodă Șuțu, au autorizat oficial mișcarea.

Într-o scrisoare adresată lui Vladimirescu, aceștia îi trasau misiunea: „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre (…) pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”.

În paralel, Tudor Vladimirescu juca un joc dublu, înțelegându-se în secret și cu Eteria, organizația revoluționară greacă condusă de Alexandru Ipsilanti. Inițial, revolta greacă trebuia să izbucnească în Pelopones, dar Ipsilanti a decis să mute teatrul de operațiuni în Țările Române pentru a crea o diversiune, ajungând astfel la o înțelegere cu Vladimirescu.

Acesta a ridicat o armată de panduri și contingente de moșneni. După ce și-a securizat baze în mănăstirile fortificate din Oltenia pentru a face față unei eventuale acțiuni militare turcești, Tudor a plecat cu armata sa spre București. Totul părea bine pus la punct.

Pentru a masca adevăratul scop anti-otoman, a fost lansată faimoasa Proclamație de la Padeș, care prezenta mișcarea drept o revoltă socială îndreptată împotriva boierimii. Chiar și căimăcămia a contribuit la diversiune, trimițând scrisori disimulate și simulând o intervenție armată împotriva „rebelilor”. Deși unii țărani au profitat de haos pentru a se răfui cu moșierii, armata lui Tudor a fost ținută sub o disciplină de fier.

Prăbușirea alianțelor

Întregul eșafodaj al revoltei depindea de o singură premisă: intervenția militară a Rusiei împotriva otomanilor. Aceasta era, de altfel, și speranța eteriștilor. Lovitura a venit însă rapid și decisiv. Țarul Alexandru I, aflat la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach, a dezavuat public atât mișcarea lui Ipsilanti, cât și pe cea a lui Vladimirescu.

Mai mult, contele Capodistria, ministrul de Externe rus, a anunțat încă de pe 23 februarie 1821 lipsa de sprijin și și-a exprimat acordul pentru intervenția otomană în Principate pentru restabilirea ordinii.

Vestea a acționat ca un semnal de alarmă pentru marii boieri munteni. Văzându-se lipsiți de protecția rusească, aceștia au fugit la Brașov, lăsându-l pe Tudor Vladimirescu singur, cu toată „Adunarea Norodului”, în calea armatei otomane.

Tudor era practic condamnat. În aceste condiții, și pandurii au început să-l părăsească. Disciplina rigidă pe care o impusese, inclusiv prin executarea unor panduri pentru jaf și insubordonare, stârnise nemulțumiri și resentimente profunde.

Rămas fără sprijin rusesc și boieresc, Tudor a pierdut definitiv și susținerea pandurilor, care erau nemulțumiți de lipsa prăzii, de disciplina strictă și de perspectiva sumbră a înfrângerii. Pentru a face față situației disperate, Tudor a sechestrat o parte din boierii rămași la București și a încercat să negocieze direct cu turcii. Acest gest i-a fost fatal.

„În oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor și ostașii săi”, preciza Florin Constantiniu. „Disciplina severă, absența unor beneficii și perspectivele întunecate subminaseră încrederea în comandant. Tudor a voit ca toți căpitanii să-și formuleze înscris totala lor subordonare față de el, dar patru au refuzat”. Când Iordache Olimpiotul, unul dintre comandanții eteriști, a venit să-l aresteze din mijlocul propriei tabere, nimeni nu s-a opus.

Un sfârșit brutal la Târgoviște

Complotul final a fost orchestrat de liderii Eteriei – Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan și Dimitrie Macedonschi – la ordinele directe ale lui Alexandru Ipsilanti. Motivele au fost pragmatice și brutale. Ipsilanti dorea să preia comanda pandurilor lui Tudor Vladimirescu și să-i ducă în Grecia, unde izbucnise revolta principală.

În plus, atât Ipsilanti, cât și ceilalți comandanți eteriști știau că Tudor avea o avere considerabilă și bănuiau că dispunea de sume mari de bani primite de la boieri pentru cumpărarea armelor. Pe scurt, a fost răpit pentru banii și trupele sale.

Dus la Târgoviște, Tudor a fost predat lui Vasile Caravia, un eterist renumit pentru cruzimea sa. Timp de două zile, comandantul de panduri a fost torturat sistematic, Caravia încercând să afle unde își ținea banii. Memorialistul rus Ivan Liprandi consemna că acesta „a supus pe Tudor la tot felul de chinuri, numai pentru a afla unde a ascuns banii, căci credea că are sume mari de bani… iar descoperirea lor interesa pe toți, mai mult decât acțiunile lui Tudor”.

Se spune că Tudor Vladimirescu a suportat totul cu stoicism și nu a dezvăluit nimic. Eșecul torturii a decis execuția. Pe malurile Dâmboviței, Caravia l-a împușcat, după care trupul i-a fost tăiat cu săbiile și decapitat. Cadavrul și capul au fost aruncate într-o fântână părăsită. O altă variantă a evenimentelor sugerează că a fost străpuns cu sulițele înainte de a fi aruncat în râu.