Ţap ispăşitor: ce înseamnă şi care este originea expresiei

Țap ispășitor este o expresie frecvent utilizată, care desemnează o persoană aleasă să suporte consecințele pentru greșelile altora, deși este total sau parțial nevinovată. Atribuirea acestui rol poate fi motivată de factori precum antipatia față de persoana respectivă, încercarea de a distrage atenția de la vinovați sau alte interese legate de poziția socială.

Expresia este întâlnită în multe culturi și are rădăcini adânci în tradiții religioase și sociale. Rene Girard, un cunoscut antropolog, în cartea sa intitulată „Țapul ispășitor” și în alte lucrări precum „Violența și sacrul” sau „Despre cele ascunse de la întemeierea lumii” (traduse și în română), argumentează că civilizația umană este construită pe o violență colectivă primordială. Această teorie se reflectă în numeroase mituri care evocă sacrificiul unui „țap” pentru ispășirea păcatelor comunității.

Originea expresiei „țap ispășitor”

Cea mai cunoscută origine a expresiei provine dintr-un ritual religios al iudaismului antic, legat de Yom Kippur (Ziua Ispășirii). În acest ritual, Marele Preot alegea un țap asupra căruia se transferau simbolic păcatele poporului, iar animalul era apoi alungat în deșert, „un țap pentru Azazel”. Potrivit unor texte apocrife, Azazel era un demon asociat cu deșertul. De aici provine sensul modern al termenului de „țap ispășitor”, referindu-se la o persoană învinuită pe nedrept pentru greșelile altora.

Într-un pasaj din Levitic, una dintre cele cinci cărți ale Bibliei ebraice, se menționează că, pe lângă țapul trimis în deșert, se mai alegea un alt animal care era sacrificat la altar, iar sângele acestuia era folosit pentru curățarea templului, profanat de păcatele israeliților.^[sursa]

Țapul ispășitor în culturile antice

Conceptul de țap ispășitor nu se limitează doar la iudaism. În Grecia antică, existau ritualuri similare de combatere a calamităților sau alungare a răului. În aceste ritualuri, termenul pharmakos desemna un animal sau chiar o persoană – de obicei un om sărac, sclav sau criminal – care era sacrificată sau alungată pentru a purta simbolic vinovățiile cetății.

În Siria antică, la nunțile regale, un țap era trimis în deșert pentru a lua cu el toate păcatele comunității, într-un ritual de purificare.

Ce reprezintă desemnarea unui „țap ispășitor”

Rene Girard explică această tendință de a găsi un „țap ispășitor” prin ceea ce numește „triunghiul mimetic” – o relație simbolică între două persoane (A și B) și un presupus „bine” (C), care devine obiectul dorinței. În această rivalitate, A poate simți că fericirea sau bunurile lui B îi amenință propria stare de bine, declanșând un conflict latent. În loc să își confrunte propriile insecurități, A poate alege să-l transforme pe B în „țap ispășitor”, acuzându-l și încercând să-l înlăture pentru a-și calma frustrările.^[sursa]

Acest mecanism de a găsi un vinovat extern reprezintă o formă de eliberare temporară a tensiunilor. Țapul ispășitor devine, astfel, cel asupra căruia se proiectează neajunsurile și conflictele interne ale unui individ sau grup, oferind o soluție aparentă și temporară pentru problemele de fond.

În psihologia modernă, tendința de a atribui vina altora este explicată prin nevoia de a reduce anxietatea, teama sau sentimentul pierderii controlului. Atunci când o criză majoră, cum ar fi o pandemie, o recesiune economică sau o altă amenințare colectivă, apare, grupurile umane pot găsi în „țapul ispășitor” o modalitate de a-și justifica suferința și a recrea o iluzie de stabilitate și ordine.

Această tactică este adesea utilizată și la nivel individual, în special când imaginea de sine a cuiva este amenințată și alte mecanisme de apărare au eșuat. Găsirea unui „țap ispășitor” poate servi drept o strategie de autoconservare, prin care individul sau grupul își proiectează greșelile asupra altcuiva pentru a evita confruntarea cu propriile responsabilități.