Top 10 oameni de știință diabolici și lucrurile teribile pe care le-au făcut

Atunci când auzim de oameni de știință diabolici, cu siguranță ne vin în minte personaje precum dr. Frankenstein sau Mojo Jojo. Dar adevărul este că acești savanți nebuni au existat în realitate, cauzând, direct sau indirect, suferințe cumplite.

De-a lungul veacurilor, spirite luminate din diverse școli de gândire au îmbogățit patrimoniul umanității cu inovații transformatoare în medicină, alchimie, chimie, fizică și nenumărate alte domenii. Majoritatea acestor contribuții s-au dovedit a fi de o valoare inestimabilă, netezind calea pentru progrese și mai spectaculoase. Totuși, istoria științei poartă și o amprentă mai sumbră, o fațetă în care setea de cunoaștere sau ambiția personală a deviat minți strălucite către acțiuni cu consecințe sinistre.

Adesea, acești cercetători erau convinși că scopurile lor nobile scuzau mijloacele teribile, o convingere ce estompează granița dintre geniu și o periculoasă rătăcire morală. Vă prezentăm zece dintre cele mai controversate și, prin faptele lor, infame figuri științifice din istorie.

#10. Paracelsus (1493-1541)

Figură emblematică a Renașterii, Theophrastus von Hohenheim, cunoscut ca Paracelsus, a revoluționat medicina, punând bazele toxicologiei moderne. Contribuțiile sale, deși adesea împletite cu precepte astrologice, au oferit perspective și tratamente inovatoare.

Cu toate acestea, dincolo de rigoarea sa științifică manifestată în anumite arii, Paracelsus a cochetat cu ocultismul, nutrind credința că poate crea homunculi – ființe umane miniaturale, nu mai înalte de aproximativ 30-40 de centimetri, cu funcții similare legendarilor golemi.

Se narează că aceste creaturi, presupus concepute din elemente umane precum spermă și păr, ar fi scăpat de sub controlul creatorului lor, trădându-l. Această latură a preocupărilor sale aruncă o lumină bizară asupra complexității personalității sale, situată la granița dintre știință și alchimie.

#9. Dr. J. Robert Oppenheimer (1904-1967)

Un titan al fizicii nucleare, Dr. J. Robert Oppenheimer a fost directorul științific al Proiectului Manhattan, inițiativa colosală care a condus la dezvoltarea bombei atomice. Geniul său a fost incontestabil, însă asocierea sa cu diverse organizații considerate comuniste sau de stânga pe Coasta de Vest a SUA și abonamentul la publicația People’s World, un organ al Partidului Comunist, au atras suspiciuni și controverse. Oppenheimer însuși s-a declarat ulterior îngrozit de puterea distructivă a creației sale.

Unul dintre colegii săi, Victor Weisskopf, descria astfel influența sa profundă: „El nu conducea de la un birou central. Era prezent intelectual și chiar fizic la fiecare pas decisiv. Se afla în laborator sau în sălile de seminar când se măsura un nou efect, când se concepea o nouă idee. Nu atât prin numărul ideilor sau sugestiilor sale a contribuit; o făcea uneori, dar influența sa principală izvora din altceva. Era prezența sa continuă și intensă, care inducea în noi toți un sentiment de participare directă; a creat acea atmosferă unică de entuziasm și provocare care a impregnat locul pe întreaga durată a activității sale acolo.”

#8. Alfred Nobel (1833-1897)

Numele lui Alfred Nobel este astăzi sinonim cu cele mai prestigioase premii pentru excelență intelectuală și umanitară. Însă, averea care finanțează aceste distincții provine dintr-o invenție cu un potențial distructiv formidabil: dinamita. Descoperind cum să stabilizeze și să utilizeze nitroglicerina, Nobel a oferit lumii primul explozibil puternic și manevrabil pe scară largă.

Ironia sorții a făcut ca una dintre primele victime ale experimentelor sale să fie chiar fratele său, Emil, alături de alți câțiva muncitori, într-un accident la fabrică. Bilanțul victimelor creației sale avea să crească exponențial în deceniile următoare. Se spune că Nobel a fost profund marcat de citirea propriului necrolog, publicat din eroare de un ziar francez (el fiind încă în viață), care îl cataloga drept „negustorul morții”. Acest episod l-ar fi determinat să își direcționeze imensa avere către fondarea Premiilor Nobel, într-o încercare de a-și reabilita postum numele și de a promova progresul pașnic al umanității.

#7. Trofim Lîsenko (1898-1976)

Deși experimentele lui Trofim Lîsenko nu au cauzat direct pierderi de vieți omenești la scară largă, impactul său asupra științei sovietice a fost devastator, aruncând cercetarea biologică și agricolă cu decenii în urmă. Lîsenko, director al Institutului de Genetică al Academiei Sovietice de Științe, a promovat teorii pseudo-științifice (cunoscute sub numele de lîsenkoism) care negau genetica mendeliană în favoarea unor concepte eronate despre ereditatea caracterelor dobândite.

Metodologia sa era profund viciată: raporta selectiv doar presupusele succese, bazându-se pe eșantioane infime, înregistrări inexacte și o absență aproape totală a grupurilor de control. El a exemplificat un abuz flagrant al metodei științifice în slujba ideologiei. O declarație atribuită lui Lîsenko ilustrează disprețul său pentru rigoarea științifică: „Pentru a obține un anumit rezultat, trebuie să vrei să obții exact acel rezultat; dacă vrei să obții un anumit rezultat, îl vei obține… Am nevoie doar de oamenii care vor obține rezultatele de care am nevoie.”

#6. Dr. Jack Kevorkian – Dr. Moarte (1928-2011)

Cunoscut publicului larg sub porecla „Dr. Moarte”, Jack Kevorkian a devenit o figură centrală în dezbaterea privind dreptul la sinucidere asistată medical pentru pacienții în fază terminală. Kevorkian a susținut deschis că a asistat cel puțin 130 de pacienți să își încheie viața. Acțiunile sale au culminat cu o condamnare în anul 1999 pentru omor de gradul doi, în cazul lui Thomas Youk, un bărbat de 52 de ani din Michigan.

Kevorkian a executat opt ani dintr-o sentință de 10-25 de ani. Judecătorul care l-a condamnat a subliniat gravitatea faptelor sale: „Erați sub eliberare pe cauțiune pentru o altă acuzație când ați comis această infracțiune, nu aveați licență de practică medicală când ați comis această infracțiune și nu mai aveați licență de opt ani. Și ați avut îndrăzneala să apăreți la televiziunea națională, să arătați lumii ce ați făcut și să provocați sistemul juridic să vă oprească. Ei bine, domnule, considerați-vă oprit.” Dincolo de opiniile divergente privind eutanasia, acțiunile lui Kevorkian au ridicat întrebări fundamentale despre limitele jurământului hipocratic de a salva vieți.

#5. Cercetătorii implicați în Studiul Tuskegee privind Sifilisul (1932-1972)

Timp de patru decenii, între anii 1932 și 1972, Serviciul de Sănătate Publică al Statelor Unite (PHS) a derulat un experiment profund neetic pe 399 de bărbați afro-americani, majoritatea agricultori săraci și cu educație limitată, care sufereau de sifilis în stadii avansate. Scopul declarat al studiului era de a observa evoluția naturală a bolii atunci când aceasta nu este tratată.

Cercetătorii au fost conștienți de la bun început că informațiile cele mai relevante vor proveni din autopsiile efectuate post-mortem, astfel că au fost luate măsuri deliberate pentru a împiedica subiecții să primească tratament medical adecvat din alte surse, chiar și după ce penicilina devenise terapia standard pentru sifilis.

Experimentul a fost oprit brusc în 1972, doar după ce existența sa a fost dezvăluită publicului de către ziarul Washington Star. Deși rasismul instituțional a jucat un rol, complexitatea situației este subliniată de faptul că proiectul a fost susținut și găzduit de Institutul Tuskegee, un colegiu istoric pentru afro-americani, iar numeroși cercetători și membri ai personalului implicați erau, de asemenea, afro-americani. Studiul Tuskegee rămâne un capitol întunecat al istoriei medicale, simbolizând o trădare gravă a eticii cercetării pe subiecți umani.

#4. Johann Konrad Dippel (1673-1734)

Născut în Castelul Frankenstein, ceea ce a alimentat speculații privind o posibilă inspirație pentru personajul infam al lui Mary Shelley, Johann Konrad Dippel a fost un alchimist, teolog și medic german cu o reputație controversată. Deși legătura directă cu romanul gotic este discutabilă, activitățile sale științifice au fost, fără îndoială, neconvenționale. Se știe că a efectuat vivisecții și a experimentat cu nitroglicerina, reușind chiar să distrugă un turn în timpul acestor încercări, dar intuind și potențialul său medicinal.

Zvonuri persistente, deși niciodată pe deplin confirmate, vorbesc despre experimente macabre realizate în acel turn pe cadavre umane, inclusiv încercări de a transfera sufletul de la un corp la altul. Paradoxal, cea mai durabilă contribuție a sa la știință a fost „uleiul animal al lui Dippel”, un produs secundar obținut prin distilarea oaselor, care a devenit un ingredient esențial în fabricarea albastrului de Prusia – un pigment albastru ieftin și stabil, utilizat de artiști până în zilele noastre, într-o vreme când obținerea culorii albastre era extrem de costisitoare.

#3. Dr. Sigmund Rascher (1909-1945)

Sigmund Rascher a fost un medic german și ofițer SS, a cărui activitate științifică s-a desfășurat în contextul sinistru al lagărelor de concentrare naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Experimentele sale medicale, efectuate în lagărul de la Dachau, au devenit sinonime cu cruzimea și disprețul față de viața umană. Acestea au inclus studii asupra hipotermiei, în care aproximativ trei sute de deținuți au fost utilizați fără consimțământul lor, expuși la temperaturi glaciale până la moarte (o treime dintre ei pierind în chinuri).

Alte experimente au vizat efectele altitudinilor mari, ale malariei și ale diverselor medicamente, toate folosind deținuți ca subiecți involuntari. Rascher a contribuit și la dezvoltarea capsulelor standard de cianură, ușor de spart prin mușcătură. Într-o întorsătură ironică a sorții, prietenul și protectorul său, Heinrich Himmler, avea să folosească o astfel de capsulă pentru a se sinucide.

#2. Dr. Josef Mengele (1911-1979)

Cunoscut sub numele de „Îngerul Morții de la Auschwitz”, Dr. Josef Mengele rămâne una dintre cele mai notorii și detestate figuri asociate cu Holocaustul. Ca medic SS în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, Mengele a participat activ la selecția prizonierilor nou-sosiți, hotărând cine era trimis direct la camerele de gazare și cine era desemnat pentru muncă forțată. Faima sa sinistră provine însă mai ales din experimentele inumane pe care le-a efectuat pe deținuți, având o predilecție pentru gemeni și persoane cu anomalii fizice.

Aceste experimente, efectuate fără anestezie și cu o cruzime inimaginabilă, nu aveau nicio valoare științifică reală, ci serveau doar sadismului său și ideologiei rasiale naziste. Există numeroase mărturii despre cum Mengele ucidea subiecți doar pentru a le putea efectua disecții imediate, căutând dovezi ale teoriilor sale eugenice.

#1. Shiro Ishii (1892-1959)

Microbiolog și general-locotenent în Armata Imperială Japoneză, Shiro Ishii a fost comandantul Unității 731, o unitate secretă de cercetare și dezvoltare a armelor biologice și chimice, activă în timpul celui de-al Doilea Război Sino-Japonez. Născut în satul Shibayama și educat la Universitatea Imperială din Kyoto, Ishii și-a început experimentele preliminare în domeniul războiului biologic în anul 1932, ca un proiect secret al armatei. În anul 1936, Unitatea 731 a fost oficial înființată, iar Ishii a supervizat construcția unui complex masiv – peste 150 de clădiri pe o suprafață de șase kilometri pătrați – în apropierea orașului Harbin din China ocupată.

Atrocitățile comise acolo de Ishii și subordonații săi depășesc orice imaginație: vivisecții pe prizonieri vii (inclusiv femei însărcinate de către medici pentru studiu), amputarea și reatașarea membrelor pe alte părți ale corpului, expunerea prizonierilor la degerături extreme pentru a studia gangrena netratată, utilizarea oamenilor ca ținte vii pentru grenade și aruncătoare de flăcări. Deținuților li se injectau agenți patogeni sub pretextul vaccinării, pentru a se studia evoluția bolilor. Pentru a analiza efectele bolilor venerice netratate, prizonieri de ambele sexe erau infectați deliberat cu sifilis și gonoree prin viol, apoi supuși observației.

O listă completă a acestor orori este documentată și confirmă amploarea barbariei. În mod șocant, după capitularea Japoniei, Shiro Ishii a primit imunitate din partea autorităților americane de ocupație în schimbul datelor obținute prin experimentele sale. Nu a fost niciodată judecat pentru crimele sale de război și a murit la vârsta de 67 de ani, de cancer la gât.