Top 10 Papi care au avut parte de un sfârșit violent

Termenul „Papă”, derivat din latinescul „Papa” ce se traduce prin „Tată”, desemnează liderii supremi ai Bisericii Catolice încă de la originile sale, marcate de momentul Cincizecimii.

De-a lungul unei istorii bimilenare, scaunul pontifical a fost ocupat de figuri diverse: de la un număr restrâns de papi cu o reputație controversată, la o pleiadă de pontifi remarcabili, precum Papa Sfântul Grigore cel Mare, căruia îi datorăm structura calendarului utilizat și astăzi. Însă, cronica papalității este, de asemenea, presărată cu episoade dramatice și sfârșituri violente. Această listă explorează zece astfel de destine tragice, prezentate în ordine cronologică.

10 papi care au avut parte de un sfârșit violent

#10. Sfântul Petru

13 octombrie, anul 64 d.Hr.

Figură centrală a creștinismului timpuriu, apostolul Simon Petru, unul dintre discipolii direcți ai lui Iisus și un fervent propovăduitor al noii credințe, a intrat rapid în colimatorul împăratului roman Nero. Suveranul, cunoscut pentru aversiunea sa față de creștini – mergând până la a-i învinui pentru Marele Incendiu care a devastat Roma în anul 64 d.Hr. – a ordonat arestarea lui Petru.

Deși inițial apostolul a reușit să părăsească Roma, o viziune a lui Iisus, întâlnită pe drumul său (episodul „Quo Vadis, Domine?”), l-a convins să se întoarcă și să își înfrunte destinul de martir. Tradiția consemnează că Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos, considerându-se nevrednic de a muri în exact aceeași manieră ca Mântuitorul său. Această poziție, departe de a-i scurta suferința, i-a prelungit agonia, moartea prin sufocare fiind mai lentă decât în cazul răstignirii clasice.

#9. Papa Sf. Clement I

Anul 99 d.Hr.

Legenda țesută în jurul Sfântului Clement I povestește că, după exilarea sa din Roma și condamnarea la muncă silnică într-o carieră de piatră, a fost mișcat de suferința celorlalți prizonieri, chinuiți de sete. Îngenunchind în rugăciune, Clement ar fi zărit un miel pe un deal din apropiere. Luând un târnăcop, a lovit pământul în locul indicat de apariția mielului, și de acolo ar fi țâșnit un izvor de apă proaspătă. Se spune că această minune a determinat convertirea instantanee la creștinism a numeroși localnici și deținuți. Drept represalii pentru influența sa crescândă, autoritățile romane i-ar fi legat o ancoră de gât și l-ar fi aruncat în apele Mării Negre.

#8. Papa Sf. Ștefan I

2 august 257 d.Hr.

Deși pontificatul său a durat doar trei ani, Papa Ștefan I s-a confruntat cu numeroase controverse, atât în interiorul Bisericii, cât și în relația cu autoritățile imperiale. Pe plan intern, dezbaterile aprinse vizau validitatea rebotezării creștinilor care, sub presiunea persecuțiilor, renunțaseră temporar la credință. Pe plan extern, împăratul Valerian, inițial un aliat al creștinilor, și-a schimbat atitudinea, emițând două edicte de persecuție.

Într-un act de o cruzime șocantă, soldații imperiali au năvălit în biserică în timp ce Ștefan oficia slujba, așezat pe tronul papal, și l-au decapitat pe loc. Se spune că tronul, pătat de sângele martirului, a fost păstrat cu venerație de Biserică până în secolul al XVIII-lea.

#7. Papa Sf. Sixt al II-lea

6 august 258 d.Hr.

La scurt timp după martiriul lui Ștefan I, Sixt al II-lea a fost ales Papă. Într-o perioadă marcată de ostilitatea crescândă a împăratului Valerian, acesta decretase obligativitatea participării tuturor creștinilor la ceremoniile dedicate zeilor romani, ca o condiție pentru evitarea conflictelor cu statul. Ca lider al Bisericii, Sixt al II-lea a încercat inițial să navigheze prudent prin aceste vremuri tulburi. Însă, după un prim decret, Valerian a emis un al doilea, mult mai aspru, care condamna la moarte toți preoții, episcopii și diaconii creștini.

În timp ce ținea o predică, Sixt a fost capturat de soldații împăratului și decapitat, devenind astfel prima victimă ilustră a faimoaselor persecuții din anul 258.

#6. Papa Ioan al VII-lea

18 octombrie 707 d.Hr.

Provenind dintr-o familie distinsă – fiu al unui înalt funcționar de stat și nepot de senator – Ioan al VII-lea a fost primul papă cu origini atât de nobile. Pontificatul său s-a desfășurat în perioada cunoscută sub numele de „Papalitatea Bizantină”, o epocă în care numirea papilor necesita aprobarea împăratului bizantin, asigurându-se astfel alinierea deciziilor pontificale cu interesele imperiale – un deziderat nu întotdeauna atins.

Paradoxal, sfârșitul Papei Ioan al VII-lea nu a fost cauzat de intrigile politice ale statului, ci de furia unui soț înșelat. Surprins în compania soției acestuia, Papa a fost ucis în bătaie de către bărbatul înșelat de soție.

#5. Papa Ioan al VIII-lea

16 decembrie 882 d.Hr.

Figura Papei Ioan al VIII-lea este una complexă: unii istorici îl consideră unul dintre cei mai importanți papi ai epocii sale, în timp ce alții îi subliniază dificultățile. Cert este că pontificatul său a fost profund marcat de intrigi politice și de o instabilitate cronică. Într-un astfel de context, era aproape inevitabil ca el însuși să devină o victimă. Circumstanțele morții sale sunt încă învăluite în mister, speculându-se fie o conspirație bine orchestrată, fie un jaf brutal motivat de comorile Bisericii.

Conform cronicilor, într-o seară fatidică, un apropiat i-ar fi oferit o băutură otrăvită. Văzând că veninul nu își făcea efectul suficient de rapid, asasinul i-ar fi zdrobit capul cu un ciocan.

#4. Papa Ștefan al VII-lea (sau al VI-lea, conform unor numerotări)

August 897 d.Hr.

Acest pontificat aduce în prim-plan un episod sinistru și unic în istoria papalității. Papa Ștefan al VII-lea (sau al VI-lea, în funcție de sistemul de numerotare) nu s-a remarcat prin fapte deosebite de pietate sau administrație, ci prin organizarea unui proces macabru: judecarea postumă a predecesorului său, Papa Formosus. Acest eveniment bizar, cunoscut sub numele de „Sinodul Cadavrului”, a presupus exhumarea trupului lui Formosus, îmbrăcarea acestuia în veșminte papale și așezarea sa pe un tron pentru a fi „judecat”.

După ce l-a declarat vinovat de diverse acuzații, Ștefan a ordonat smulgerea veșmintelor, tăierea a trei degete de la mâna dreaptă (cele folosite pentru binecuvântare), aruncarea trupului mutilat în râul Tibru și anularea tuturor actelor și hirotoniilor semnate de Formosus. Acest spectacol grotesc a provocat o revoltă populară, în urma căreia Papa Ștefan a fost întemnițat și, în cele din urmă, strangulat.

#3. Papa Ioan al XII-lea

14 mai 964 d.Hr.

Imaginea tradițională a unui papă – lider spiritual binevoitor, compasiv sau, cel puțin, un om decent – se destramă complet în cazul lui Ioan al XII-lea. Ales papă la o vârstă fragedă, de doar 18 ani, acesta a ignorat cu desăvârșire jurământul de celibat, ducând o viață desfrânată și întreținând relații cu numeroase femei.

Cronicile vremii îl acuză de implicare în jocuri de noroc, furturi, asasinate și chiar incest. Se vehiculează că, în timpul slujbelor religioase, ar fi închinat pahare în onoarea lui Satan și a diverselor zeități și demoni păgâni. Deși a fost temporar destituit de Papa Leon al VIII-lea (nu al VII-lea, cum apare în unele surse traduse) după ce a cedat teritorii papale regelui german Otto I, a reușit să fie reinstalat ulterior. Sfârșitul său a fost pe măsura vieții sale tumultuoase: a fost ucis în bătaie de un soț gelos, care l-ar fi surprins în adulter cu soția sa.

#2. Papa Benedict al VI-lea

Iunie 974 d.Hr.

Scurtul pontificat al Papei Benedict al VI-lea nu a fost marcat de realizări notabile, însă destinul său a fost pecetluit de păcatele și dușmăniile acumulate de predecesorul său, Papa Ioan al XIII-lea. Acesta din urmă își atrăsese numeroși inamici în rândul puternicei nobilimi europene. Deși Ioan al XIII-lea fusese capturat și exilat pentru o perioadă, reușise să se întoarcă și să-i execute pe cei care complotaseră împotriva sa, murind ulterior de moarte naturală. Benedict al VI-lea nu a avut însă parte de același noroc.

La doar un an și jumătate de la alegerea sa ca papă, un preot influent pe nume Crescentius I – despre care unele surse afirmă că ar fi fost fratele lui Ioan al XIII-lea, deși mai probabil era un membru al puternicei familii Crescentii, ostilă facțiunii lui Ioan al XIII-lea – a orchestrat capturarea și strangularea lui Benedict.

#1. Papa Ioan al XXI-lea

18 august 1277 d.Hr. (Data corectă a decesului este 20 mai 1277)

Deși a ocupat scaunul pontifical doar pentru opt luni, Papa Ioan al XXI-lea (născut Pedro Julião) a fost o personalitate remarcabilă: medic practician recunoscut și un scriitor prolific, cu lucrări importante în domeniul logicii, filosofiei și medicinei. Erudiția sa a fost atât de apreciată, încât Dante Alighieri îl omagiază în capodopera sa, „Divina Comedie”, plasându-l în Paradis – o distincție rară pentru un papă în viziunea poetului florentin. Cu toate acestea, drumul său către recunoașterea eternă a fost curmat de un accident tragic.

La scurt timp după finalizarea construcției unei noi aripi a palatului papal din Viterbo, Italia, o porțiune din acoperișul, se pare, insuficient consolidat, s-a prăbușit peste el în timp ce dormea. A supraviețuit impactului inițial, dar a murit opt zile mai târziu (pe 20 mai 1277, nu 18 august) din cauza rănilor grave suferite.