La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, înainte ca vreo bombă să cadă sau vreun foc de armă să fie tras, pe străzile Marii Britanii a avut loc un masacru tăcut și sfâșietor. Într-o singură săptămână, sute de mii de animale de companie au fost ucise de propriii stăpâni, un episod bizar și tragic cunoscut drept „Marea Masacrare a Animalelor de Companie”.
Panica guvernamentală și sfatul fatal pentru animale de companie
Totul a pornit de la o panică guvernamentală. În 1939, a fost înființat Comitetul Național pentru Precauții împotriva Raidurilor Aeriene asupra Animalelor (NARPAC), cu scopul de a decide soarta animalelor în caz de război. Logica lor era sumbră: se temeau că, odată cu raționalizarea hranei, proprietarii fie își vor împărți rațiile prețioase cu animalele, fie le vor lăsa să moară de foame.
Considerând ambele scenarii inacceptabile, comitetul a ajuns la o soluție drastică: a sfătuit publicul că cea mai umană cale ar fi eutanasierea animalelor de companie.
O broșură oficială, distribuită populației, sugera proprietarilor să încerce să-și mute animalele la țară. Dar, adăuga broșura, „dacă nu le puteți lăsa în grija vecinilor, cea mai bună soluție este să le distrugeți”. Mesajul era subminat de o reclamă plasată chiar pe prima pagină, care promova un pistol cu bolț ca fiind „instrumentul standard pentru distrugerea umană a animalelor domestice”.
Când războiul a fost declarat, răspunsul public a fost copleșitor și imediat, arată BBC. Proprietarii de animale, convinși că fac un act patriotic, au format cozi nesfârșite la cabinetele veterinare și la adăposturi.
Fondatorul Dispensarului Popular pentru Animale Bolnave (PDSA) a descris acele momente: „Ofițerii noștri tehnici chemați să îndeplinească această nefericită sarcină nu vor uita niciodată tragedia acelor zile.”
Marea Britanie și-a ucis peste 750.000 de animale de companie
Cifrele sunt șocante. În doar o săptămână, peste 400.000 de câini și pisici – un sfert din populația de animale de companie a Londrei – au fost uciși. Cozile în fața unui singur adăpost se întindeau pe aproape un kilometru. Crematoriile, copleșite și interzise să funcționeze noaptea din cauza ordinelor de camuflaj, nu au mai făcut față. Când cimitirele s-au umplut, o jumătate de milion de cadavre au fost îngropate într-o singură pajiște. În total, numărul victimelor a depășit 750.000.
Curând, a devenit evident că masacrul a fost o reacție exagerată. La scurt timp, chiar și publicații de referință precum The Times au început să critice decizia, notând într-un editorial că „un număr mare de câini de companie sunt încă eutanasiați fără alt motiv decât faptul că este incomod să îi țină în viață – ceea ce, desigur, nu este un motiv deloc, ci arată doar incapacitatea proprietarului de a-și aprecia obligațiile față de animalul său”.
În mod ironic, majoritatea animalelor care au supraviețuit acelei prime săptămâni de frenezie au trecut cu bine prin întregul război.
Privind retrospectiv, masacrul animalelor de companie din 1939 nu este doar o notă de subsol a istoriei, ci și un studiu de caz cutremurător despre psihologia fricii în masă. În fața unei amenințări existențiale precum războiul, instinctul de a urma directivele autorităților, combinat cu anxietatea profundă legată de supraviețuire, a putut anula temporar legătura emoțională fundamentală dintre oameni și animalele lor. Episodul servește ca o lecție sobră despre vulnerabilitatea deciziilor noastre în vremuri de criză. Documentația acestui eveniment este păstrată și astăzi în arhivele unor organizații precum PDSA (Dispensarul Popular pentru Animale Bolnave), care a fost martor direct la tragedie.
