Uită de „regulile universale”: copiii învață să fie buni și corecți din cultura locală, nu dintr-un instinct global

Te-ai întrebat vreodată dacă un copil din New York și unul din inima Amazonului văd la fel ideea de a împărți o pungă de bomboane? S-ar putea să avem tendința să credem că există un simț înnăscut, universal, al dreptății, dar un nou studiu internațional masiv publicat în Science Advances vine să ne contrazică. Se pare că „busola morală” a celor mici este calibrată de valorile comunității în care cresc, nu de un set de reguli preinstalate în ADN-ul uman.

Cercetarea a explorat modul în care copiii deprind concepte precum corectitudinea, încrederea, iertarea și onestitatea, demonstrând că dezvoltarea cooperării este un proces de învățare culturală, nu o cale biologică fixă.

Cultura modelează modul în care împărțim „prada”

Pentru a descifra misterul, o echipă de cercetători a lucrat cu peste 400 de copii, cu vârste între 5 și 13 ani, din cinci medii sociale radical diferite: zone urbane din SUA și Canada, sate rurale din Peru și Uganda și comunități de vânători-horticultori Shuar din Amazonul ecuadorian.

Echipa nu s-a mulțumit doar să observe copiii, ci a discutat și cu adulții și colegii din aceste locații pentru a înțelege ce înseamnă, pentru ei, un comportament „corect”. Scopul a fost cartografierea modului în care normele sociale ghidează cooperarea de-a lungul timpului.

„Am vrut să descoperim rădăcinile cooperării umane, care le depășesc pe cele ale tuturor celorlalte specii în ceea ce privește amploarea și flexibilitatea”, explică Dorsa Amir, profesor asistent la Universitatea Duke.

Copiii învață să fie buni, dar toți începem prin a fi puțin „egoiști”

Studiul a scos la iveală un punct de plecare comun: la vârste fragede, copiii tind să se comporte similar în toate culturile. Mai exact, cei mici tind să fie centrați pe sine. În cadrul testelor, copiii mai mici au ales constant opțiunile care le ofereau mai multe resurse lor, ignorând echilibrarea rezultatelor cu ceilalți.

Oamenii de știință susțin că această perioadă timpurie servește ca o etapă critică de observație. Înainte de a acționa conform normelor sociale, copiii „scanează” regulile, reacțiile și așteptările celor din jur. Învățarea cooperării, mai ales când aceasta implică un cost personal, necesită timp și multă practică socială.

Patru jocuri pentru a testa limitele bunătății

Cercetătorii au folosit patru scenarii simple pentru a analiza comportamentul social:

• Corectitudinea: testată prin împărțirea inegală a unor bomboane.
• Încrederea: măsurată prin disponibilitatea copiilor de a returna favoruri.
• Iertarea: observată prin reacția la greșeli accidentale ale altora.
• Onestitatea: testată prin oferirea șansei de a înapoia bomboane primite în plus printr-o eroare.

Rezultatul? Cooperarea nu este o trăsătură monolitică. Este un set de comportamente interconectate, modelate de experiența de zi cu zi.

Momentul în care „tribul” preia controlul

Adevărata divergență apare între 8 și 13 ani. În acest interval, comportamentul copiilor începe să se alinieze strâns la valorile specifice ale comunității lor.

De exemplu, copiii din societățile industrializate au manifestat o tendință mai mare de a împărți resursele cu colegi necunoscuți. În schimb, copiii din comunitățile Shuar s-au concentrat pe evitarea risipei și pe utilizarea eficientă a resurselor.

Departe de a fi un semn de egoism, alegerile copiilor Shuar reflectă normele lor sociale. În medii unde resursele sunt limitate, eficiența susține supraviețuirea și rețelele familiale. „În locuri precum Ecuador, aceste comportamente nu încalcă o normă, ci sunt chiar norma”, precizează Amir.

Știu ce e bine, dar e greu de aplicat

Un aspect fascinant al studiului a fost decalajul dintre „a ști” și „a face”. Copiii înțeleg adesea ce este corect din punct de vedere moral cu mult timp înainte de a acționa consecvent în acest sens.

Acest lucru a fost cel mai evident în testele de onestitate: mulți știau care este alegerea corectă, dar se luptau cu tentația de a păstra bomboanele. În schimb, iertarea a fost mult mai uniformă la nivel global; iertarea greșelilor accidentale pare să fie mai ușor de adoptat, probabil pentru că un act de bunătate în acest context nu reduce întotdeauna câștigul personal.

Concluzia: dezvoltarea nu poate fi extrasă din eprubeta culturii

Studiul demonstrează că nu există o strategie de cooperare „superioară”. Fie că este vorba despre o cooperare largă cu străinii sau una selectivă și contextuală, fiecare abordare este optimizată pentru structura socială locală.

„Nu există dezvoltare fără cultură. Nu poți elimina cultura din procesul de dezvoltare”, concluzionează Dorsa Amir. Cooperarea umană este, în esență, un mecanism adaptativ, făcând din învățarea culturală piesa centrală a evoluției noastre ca specie socială.